Arhiva

Posts Tagged ‘Stanga’

După 22

În urmă cu circa 22 de ani, mai exact pe 15 iunie 1990, s-a petrecut în București unul dintre acele evenimente puțin remarcate de contemporani, care lasă o amprentă abia vizibilă pe memoria colectivă, dar care, până la urmă, se dovedesc a cântări greu atunci când balanța istoriei măsoară consecințe. Pentru mulți români, data de 15 iunie 1990 este asociată cu discursul rostit de Ion Iliescu în fața minerilor, la Complexul Expozițional. Nici nu este surprinzător, atâta timp cât șeful statului de atunci găsise de cuviință să le mulțumească unor grupuri de indivizi care tocmai ce se comportaseră față de bucureșteni cam la modul în care o făcea Armata Sovietică atunci când elibera un oraș european. Brutalizaseră locuitorii capitalei țării cu impunitate și ei știau asta, iar șeful statului venise să-i asigure că totul este în ordine.

Nu acel eveniment este însă pretextul prezentei reflecții. În ziua în care oamenii lui Ion Iliescu se adunau la Complexul Expozițional mai avea loc în București și o altă manifestație. Un grup de circa o sută de studenți, activi în Liga Studenților și în Piața Universității, se întâlneau în cantina complexului studențesc din Grozăvești. Nu se știe cine a avut idea organizării acestui eveniment, care nu a fost făcut public; participanții s-au anunțat unul pe altul și au venit. Cred că și ei au fost surprinși să vadă cât de mulți avuseseră curajul să participe la o manifestare atât de temerară, căci la ora la care era programată începerea evenimentului sala era plină până la refuz. Personalul cantinei, care nu fusese informat că se va organiza „ceva”, a fost rugat să părăsească incinta și, după o repriză de bombăneli, s-a conformat. Reuniunea Ligii Studenților din 15 iunie 1990 putea să înceapă.

Numai în mințile unor tineri de 20 de ani putea să se găsească acel sâmbure de nebunie care să-i facă să participe la un asemnenea eveniment. O parte dintre colegii lor, cei care avuseseră nefericirea să se găsească în sediul Universității în momentul invaziei minerești, fuseseră bătuți, arestați și torturați. Ca să ajungă în Grozăvești, cei care doreau să participe la protest trebuiau să treacă printr-un București aflat sub asediu, traversat de camioane pline cu mineri care agitau topoare și bâte în timp ce urlau sălbatic. Presupun că așa arătau orașele Chinei în timpul Revoluției Culturale, intrate sub stăpânirea Gărzilor Roșii maoiste. Noii revoluționari, veniți să consolideze cu puterea ciomagului regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, controlau transportul public și, în particular, metroul, ale cărui săli și peroane erau bântuite de patrule gata oricând să aplice justiția proletară oricui le părea suspect, dar mai ales studenților din universitățile bucureștene. Și totuși, un grup semnificativ de membri ai mișcării studențești din acele zile au reușit să se strecoare, să se întâlnească și să articuleze o voce a rezistenței.

Pentru regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, care părea a fi ocupat spațiul public într-un mod total, trebuie să fi fost o surpriză de proporții. Într-adevăr, în urma unui proces electoral viciat, în timpul căruia Puterea a deținut un cvasi-monopol al mediului audio-vizual pe care nu s-a sfiit să-l utilizeze, Stânga ajunsese să domine viața cetății și să exileze orice oponent într-un spațiu periferic. Dar nici această stare de fapt nu i s-a părut suficientă; dorea reducerea totală la tăcere a oricăror voci dizidente, iar victoria electorală părea a oferi momentul potrivit pentru a trece la fapte. Astfel că sediile partidelor politice de opoziție au fost distruse, fruntașii lor au fost vânați, spațiul simbolic din Piața Universității a fost violat. Și tocmai atunci când victoria Stângii părea totală, Liga Studenților din Universitatea București a anunțat că rezistă.
Este important să înțelegem acest fenomen și consecințele sale, dacă dorim să înțelegem semnificația evenimentelor din realitatea zilei de azi. Din ce consta acel ultim resort al rezistenței? Supusă unei presiuni enorme, capacitatea de a rezista a poporului român este contractată până la o ultimă redută. Care este această ultimă redută, acest ultim refugiu esențial de care ne agățăm atunci când trebuie să renunțăm la tot restul?

Este departe de mine gândul de a prezenta ceea ce făceau studenții universităților bucureștene în acele zile ca pe un eveniment izolat. O bună parte dintre profesorii lor gândeau la fel ca ei și nici cei din alte centre universitare nu făceau excepție. Dar rămâne faptul că studenții din Universitatea București au fost cei care au salvgardat vocea rezistenței în acel moment de cumpănă, când toți ceilalți fuseseră reduși la tăcere, astfel că răspunsul pe care îl căutăm se găsește printre cele afirmate de ei, atunci.

Conceptul central al discursului lor, așa cum mi-l amintesc acum, după 22 de ani, era Dreptatea. Nu era vorba despre justiție socială ori emancipări progresiste și, nici măcar, despre apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În ziua în care Ion Iliescu afirma impunitatea grupurilor de mineri, acel grup de studenți afirma exact contrariul, anume că toți cei responsabili pentru actele de violență, pentru arestări ilegale și torturi trebuiau să răspundă pe măsura faptelor lor. Era o exprimare a statului de drept, a ideii că guvernanții nu sunt mai presus de lege, că nu pot decide, după bunul lor plac, pedepsirea celor care le displac. Era exact acel adevăr neplăcut pe care persoane ca Ion Iliescu și Adrian Năstase ar vrea să-l facă uitat.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Atunci, în acea lună iunie a anului 1990, a început un proces de maturizare democratică a României, proces care plasează în centrul său construcția statului de drept. Marea demonstrație de forță a Stângii lui Ion Iliescu și Adrian Năstase marca un final. Mica demonstrație a studenților din Grozăvești marca un început. Era începutul unui proces care s-a dovedit a fi foarte dificil, căci pentru politicienii cu mentalități stângiste a fost greu să înțeleagă că nu pot guverna după cum le dictează bunul plac, sfidând reguli și legi. Niciodată nu a fost acest lucru mai evident decât în timpul ministeriatului lui Adrian Năstase, o perioadă a stagnării și sfidărilor grosolane. Transgresiunile sale păreau a se bucura de impunitate veșnică, dar lucrurile nu au stat așa. Justiția românească a ajuns la nivelul de maturitate care îi permite să-l condamne pe Adrian Năstase, chiar dacă numai pentru o mică parte dintre ilegalitățile pe care le-a comis.

A urmat melodrama din strada Zambaccian. Cabotinismul unui personaj care nu a privit niciodată dincolo de superficialitate și imagine publică a generat o încercare de ieșire din scenă demnă de politicienii lui Caragiale. A fost momentul în care fluxul de știri de pe Antena 3 s-a intersectat cu telenovelele de la televiziunea Acasă, formând o mixtură cu puternic iz balcanic. Adrian Năstase părăsește viața politică într-un mod lipsit de onoare și demnitate, purtat pe o targă și legat la gât cu un fular. Odată cu el iese din scenă și o anume Stângă politică, cea care a handicapat politica românească în ultimii 22 de ani. Pentru politicienii de tip Adrian Năstase, glonțul de calibrul 38 tras în seara zilei de 20 iunie a marcat începutul sfârșitului.

Dar există o lecție pentru toți oamenii politici români în această poveste. Poporul român poate să îndure mari lipsuri și suferințe. O istorie frământată l-a facut rezistent și capabil să depășească momente dificile. Dar pretinde un singur lucru de la conducătorii care îi cer să suporte greutăți: să fie oameni corecți. Mulți politicieni au crezut că sunt intangibili, că pot să păcălească Justiția și să amețească opinia publică, prea proastă pentru niște „șmecheri” ca ei. S-au crezut „băieți deștepți”. Dar niciunul nu a scăpat fără să plătească, în cele din urmă. Unii au fost pedepsiți prin vot, dar pentru alții pedeapsa a fost mult mai gravă.

Anunțuri

Departe de Africa

Cam atunci când telespectatorii televiziunii publice din România îl desemnau pe Ștefan cel Mare ca cel mai mare român din toate timpurile și ziarul israelian Yediot Ahrohnot organiza sondajul pentru desemnarea celui mai mare israelian din toate timpurile, sugerând că ar exista un popor israelian distinct de poporul evreu, britanicii îl alegeau pe Winston Churchill ca cel mai mare britanic, iar americanii pe Ronald Reagan ca cel mai mare american, înaintea unor titani ca Abraham Lincoln (locul 2) sau George Washington (locul 4). Germanii l-au votat pe Konrad Adenauer ca cel mai mare german, într-un top care îl mai conținea și pe austriacul Mozart, iar Karl Marx se afla pe poziția a treia! Albert Einstein a fost considerat al 10-lea cel mai mare german și al 15-lea cel mai mare american din toate timpurile, dar poate că i s-ar fi potrivit mai bine un loc între cei mai mari evrei, dacă cineva ar fi binevoit să alcătuiască un astfel de top.

Armata Portugheză din Angola

Tot atunci a existat un sondaj similar și în Portugalia. Spre stupoarea organizatorilor de la televiziunea publică, telespectatorii l-au votat ca cel mai mare portughez din toate timpurile pe Antonio de Oliveira Salazar, cel care a condus această țară cu mână de fier în perioada 1932-1964, iar pe locul al treilea s-a clasat Aristides de Sousa Mendes, diplomatul portughez care a salvat viețile a 12.000 de evrei în timpul Holocaustului. Pentru portughezi, Salazar părea a reprezenta devotamentul pentru serviciul public și valorile conservatoare, dar era vorba de mai mult decât atât. Portugalia lui Salazar s-a întemeiat pe doctrina lusitanismului, care spunea că portughezii au creat un sub-sistem complex al sistemului global care a atins o masă critică; iar această masă critică, care includea teritorii ca Angola și Mozambic alături de metropolă, îi va permite să își păstreze anumite echilibre esențiale în condițiile unor viitoare crize globale. Dacă o componentă a sistemului va fi puternic afectată de o criză, atunci resursele celorlalte componente vor putea fi utilizate pentru a evita prăbușirea totală. Votul portughez exprima teama de viitor care pare a fi cuprins societățile occidentale, zdruncinate de crize de tot felul.

Încercarea de a înțelege crizele succesive care au zguduit omenirea în ultimii ani ne oferă un bun prilej pentru a discuta anumite tabuuri ale secolului trecut, dincolo de preconcepții și prejudecăți. Care sunt cauzele profunde ale acestor crize? Unii comentatori vorbesc despre astfel de evenimente ca și când ar fi fatalități, asemenea fenomenelor meteorologice, și utilizează un limbaj metaforic corespondent pentru a le descrie („valul” de criză, „taifunul” care a cuprins bursele, „furtuna” financiară, etc.) , în timp ce alții le consideră simptome ale unei crize de sistem, deși bănuiesc că nu înțeleg întotdeauna sensul cuvintelor pe care le rostesc cu emfază pe posturi de televiziune. Îmi displac ambele abordări. Comentatorii din prima categorie aleg să evite un efort de gândire critică și analiză ne-dogmatică, aplecându-se într-un mod superificial asupra „crizelor” pentru a propune paleative și peticeli. Dar ceea ce fac cei din cea de-a doua categorie mi se pare încă și mai rău. Ei încercă să inducă ideea că ar fi ceva fundamental greșit cu „sistemul”. Despre ce sistem vorbesc oare dumnealor, atunci când știu exact ce doresc să comunice și nu repetă șabloane de limbaj auzite pe vreun post de televiziune occidental? Este vorba despre lumea liberă și democrația liberală, iar cei care produc acest gen de acuzații sunt, de cele mai multe ori, marxiștii și descendenții lor ideologici.

Omul rațional încercă să înțelegă consecințele deciziilor sale. Implicațiile imediate ale unei decizii sunt mai ușor de înțeles, chiar dacă nici acestea nu sunt mereu evidente. Trebuie să cumpăr azi o pâine sau două? Dacă voi cumpăra două pâini și nu am nevoie decât de una, atunci va trebui să mănânc păine uscată la un moment dat, căci nu pot să arunc pâine la gunoi. Așa ceva nu ar corespunde valorilor mele, de individ crescut în mijlocul unui popor pentru care pâinea este rezultatul esențial al muncii. Valorile reprezintă un element important în formularea unei decizii, dar rămâne de văzut cât de important. Lucrurile se complică încă și mai mult atunci când încercăm să înțelegem consecințele pe termen lung ale unor decizii care afectează mii sau milioane de oameni.

Experții în analiza prospectivă și studiul viitorului ne spun că ceva ceva straniu s-a petrecut în istoria civilizației occidentale, cam în perioada de timp asociată cu ieșirea din modernitate, anume pierderea încrederii decidenților în capacitatea oamenilor de a își înțelege viitorul. Poate că de vină erau eșecurile repetate ale unor eforturi întemeiate pe modele sofisticate care pretindeau că pot prognoza viitorul omenirii sau poate că cei care se formaseră intelectual în departamente de filosofie sau științe politice din anumite universități occidentale fuseseră învățați să gândească „altfel” cu orice preț, iar ei începuseră să creadă că singurul lucru care contează cu adevărat sunt valorile, dar nu orice valori, ci valorile progresiste și emanipatorii. Gânditorul francez Michel Godet apelează la un proverb german pentru descrie ce s-a întâmplat: „das Kind mit dem Bade ausschütten”. Adică, au aruncat afară copilul odată cu apa murdară din baie.

Este datoria noastră, în calitate de ființe care avem pretenția raționalității și de persoane nu utilizează cuvinte ca „raționalitate” într-un sens ironic ori depreciativ, să analizăm decizii majore luate acum 40 sau 50 de ani și să încercăm să înțelegem consecințele lor. Cred că a sosit momentul să examinăm anumite politici care au fost implementate de țările lumii libere pentru că decidenții și opinia publică din acele țări au considerat că reprezintă alegerea etică. Oare au condus acele politici la un viitor dezirabil? Dacă ar fi putut privi în viitor milioanele de oameni afectați de acele politici și ar vedea lumea așa cum arată astăzi, oare ar fi susținut aplicarea lor sau ar fi protestat cu înverșunare? După ce examinăm consecințele acelor decizii, oare cât de etică mai putem spune că a fost „alternativa etică”?

Cale ferată construită de europeni în Angola

Unul dintre marile tabuuri ale secolului XX este decolonizarea, un subiect care pare a fi plasat dincolo de dreptul la examinare critică. Crearea coloniilor europene în Africa a fost ceva foarte rău, o perioadă neagră din istoria umanității, care a condamnat milioane de africani autohtoni la exploatare sau, încă și mai rău, la sclavie. Sau, cel puțin, așa ni se spune … Mărturisesc că am început să devin suspicios față de această narativă a istoriei încă din perioada adolescenței, atunci când eram bombardat cu propagandă de acest fel de aparatul regimului comunist. „Lupta împotriva colonialismului și neo-colonialismului” era una dintre temele preferate ale ideologilor sistemului, unul dintre argumentele prin care îi justificau existența. „Dacă guvernările coloniale au fost înlăturate aproape peste tot de popoarele asuprite, înseamnă că erau niște abominații, iar țările socialiste au fost cele care au luptat consecvent împotriva lor”, cam așa suna retorica respectivilor propagandiști. Dar problema apărea atunci când încercam să suprapun această narativă „progresistă” pe descrierea vieții coloniale pe care o găsisem în literatura de aventuri și memorialistică. Lucrurile nu păreau să se potrivească, oricum încercam să le sucesc și să le învârtesc.

Tineri africani într-o instituție de învățământ superior din Angola, înainte de decolonizare

Am menționat la începutul articolului Angola, o fostă componentă a sistemului lusitan. Angola este o creație a portughezilor; înainte să vină ei nu exista nimic acolo. Ei au fondat orașele de pe coasta Atlanticului, inclusiv capitala Luanda, au organizat exploatări agricole cu culturi pe care tot ei le-au introdus (bumbac, cafea, banane, sisal), au început să exploateze resursele minerale și să extragă petrol. Tot coloniștii europeni au fost cei care au realizat lucrări de infrastructură, au construit drumuri și căi ferate, au pus bazele sistemului sanitar și au ridicat școli, deschizând calea spre cultura universală pentru populațiile africane. Portughezii au realizat înțelegeri cu șefii triburilor de africani bantu din interiorul continentului și au început relații comerciale cu aceștia. Iar conducătorii tribali africani au oferit o singură marfă: prizonierii capturați în luptele neîncetate care aveau loc între diverse triburi și uniuni de triburi. Nu europenii au fost cei care au introdus sclavia în Africa și nici nu au înrobit pe nimeni; din contră, europenii au fost cei care au pus capăt acestei practici milenare. În epoca sa de maximă prosperitate, Angola portugheză era un important exportator de produse alimentare, mai ales în Africa de Sud și Portugalia, și începuse dezvoltarea unei industrii locale. Dar totul avea să se prăbușească atunci când angolezilor, europeni și africani deopotrivă, le-a fost impusă decolonizarea forțată.

Luptători MPLA – guerilla sovietică din Angola

Tatăl unui amic din Chișinău a luptat în Angola. Fusese admis la o facultate din Moskova și efectuase stagiul militar în Armata Sovietică, devenind ofițer în rezervă. După doi ani de învățământ superior a fost convocat la Comisariatul Militar și trimis la un stagiu special de instruire organizat de GRU (Direcția Principală de Informații din Armata Sovietică), iar apoi a devenit consilier în guerilla sponsorizată de sovietici în Angola. Aceasta a fost soarta multor tineri moldoveni sau din alte provincii ale imperiului muskal, să-și verse sângele în aventuri militare prin care Rusia încerca să-și extindă hegemonia în Africa. Toată povestea cu decolonizarea și lupta popoarelor pentru eliberare națională nu era nimic mai mult decât o farsă. Atunci când a început să se pună problema decolonizării în anii ’50, angolezii i-au acordat puțină importanță, chiar dacă apăruseră deja mici guerille sponsorizate de sovietici sau de chinezi și recrutate din triburi aflate în conflict din totdeauna. Dar acestea nu erau mai mult decăt niște bande de tâlhari ceva mai bine înarmate, care nu aveau nimic în comun cu ideologia marxistă sau eliberarea națională. Decizia de a implementa un proces de decolonizare în Angola s-a luat la Lisabona, fără consultarea angolezilor. În Portugalia tocmai avusese loc o lovitură de stat a militarilor cu vederi de stânga, așa-zisa „revoluție” a garaoafelor roșii, iar noii guvernanți au decis să abandoneze Angola pe mâna bandelor criminale cu pretenții de luptători pentru libertate.

Luanda (1970)

Consecințele au fost catastrofale. Pe termen scurt, decolonizarea a însemnat retragerea administrației coloniale și a celor 300.000 de europeni care locuiau acolo. Agricultura s-a prăbușit, industria s-a evaporat ca și când nu ar fi existat vreodată, căile de transport nu au mai fost întreținute, sistemele de sănătate și educație s-au dezintegrat. Iar apoi a început conflictul între bandele care primeau arme de la ruși și cele care primeau arme de la chinezi. Statul „independent” angolez a eșuat. Un articol din Foreign Policy definea statele eșuate ca state incapabile să-și gestioneze faliile societale. Angola nu a avut nicio șansă de la bun început, căci decolonizarea forțată a distrus complet acele mecanisme care i-ar fi permis să fie un stat echilibrat și competitiv: buna guvernare, integrarea treptată a populațiilor locale în cultura și civilizația lusitană, forța militară alcătuită din europeni și indigeni.

Luanda (prezent)

Consecințele pe termen lung au inclus creșterea probabilității de a se declanșa foametea (Angola primește azi ajutoare alimentare din Africa de Sud și Portugalia, țări în care exporta alimente înainte de decolonizare) și molima (speranța de viață în Angola este una dintre cele mai scăzute din lume), evoluția către periferia sistemului global și creșterea nivelului de dependență față de actorii centrali (Angola este astăzi complet dependentă de China, care îi absoarbe întreaga producție de petrol), subdezvoltarea cronică. Toate aceste consecințe puteau fi înțelese atunci când a avut loc decolonizarea forțată, dar este în natura Stângii să facă ceea ce crede că trebuie făcut, indiferent de consecințe. Scenariul angolez s-a petrecut în mai toată Africa, cu diverse variațiuni locale. Lipsite de orice viitor, nefericitele populații africane au început să migreze spre Europa, Statele Unite și Israel. Numai că dezrădăcinarea naște alienare, iar alienarea conduce la revolte de stradă ca cele de la Londra sau Manchester, pe care tocmai le-am văzut pe ecranele televizoarelor. Nu este în intenția mea să afirm că toate crizele din ultimii ani sunt consecințe ale decolonizării forțate sau ale altor decizii strategice eronate. Dar este o certitudine că sistemul global ar fi fost mult mai stabil dacă decolonizarea forțată n-ar fi existat niciodată.

Cât de etică a fost decolonizarea forțată? Argumentul Stângii este acela că orice popor are dreptul să-și decidă singur soarta, bună sau rea. Dar oare acesta a fost imperativul moral al celor care au decis destinul coloniilor europene din Africa? Angolezii nu formau un popor, în sensul pe care îl dăm acestui cuvânt în Europa, ci o colecție eterogenă de populații cu niveluri diferite de dezvoltare: descendenții europenilor care stabiliseră acolo în ultimii 500 de ani, africani integrați în cultura lusitană și civilizația europeană, populații tribale. Nimeni nu i-a întrebat pe ei dacă doresc să fie „decolonizați”; soarta lor a fost decisă în urma unor discuții între guvernul stângist de la Lisabona (din care făceau parte și comuniștii care doreau să instaureze un regim socialist de tip sovietic în Portugalia) și guerilla „progresistă”. Gândirea dogmatică a unor persoane care credeau că știu în ce direcție se îndreaptă umanitatea a condamnat populațiile africane la un viitor de mizerie.

Marii conducători ai omenirii au fost vizionari care înțelegeau consecințele pe termen lung ale acțiunilor lor. Churchill, Adenauer, Reagan. Ștefan cel Mare a fost un conducător vizionar. Grigore Ureche ne spune că înainte de moarte a convocat Sfatul Țării și i-a avertizat împotriva leșilor, ungurilor și rușilor (cu două sute de ani înainte ca Petru cel Mare să aducă Rusia la granițele Moldovei!), iar apoi le-a recomandat să se alieze cu turcii, dacă nu pot să-și păstreze libertatea singuri. Gândirea lipsită de dogmatism este atributul marilor conducători vizionari. Cei care doresc să aleagă cea mai bună cale spre viitor vor trebui să renunțe și ei la dogmatism și corectitiudine politică, ceea ce adepții ideologiilor Stângii nu par a fi capabili să facă.

Excesele autoerotice ale scriitorimii române

11 August 2011 14 comentarii

În urmă cu mai mulți ani a apărut în București un grup de tineri scriitori care își spuneau „fracturiști”. De ce și-au spus așa este prea puțin important pentru povestea noastră, dar o să menționez că are legătură cu o bătaie de stradă în care cel mai bun prieten al celui care avea să devină, în cele din urmă, sufletul și inițiatorul grupului și-a rupt mâna. Atunci Y. și-a spus că este posibil să mori în orice clipă, iar ceea ce ai de spus poate să dispară odată cu tine. Mesajul său către societatea românească distilase o puternică doză de Anarhism, care la nivel teoretic presupune aversiune față de grotescul grobian al Fascismului, deși nu sunt convins că Y. știa asta. Dar așa am ajuns să ne cunoaștem.

Într-o zi mi-a trimis un email în care mă ruga să-mi spun părerea despre un anume autor. Y. și amicul său ajunseseră să înțeleagă că trebuie să se refere la o persoană în carne și oase, mai degraba decât la niște abstracțiuni, dacă doresc să îi audă cineva. Se mai gândiseră că trebuie să fie vorba despre o așa-zisă personalitate, pe cât de proeminentă pe atât de găunoasă, iar atacul lor trebuia să zguduie „establishment”-ul (cuvânt care, în acest context, se poate traduce prea bine prin „stabilimentul”) literar și să producă rumoare în cârciuma de la Muzeul Literaturii. Îmi amintesc că răspunsul meu începea cu următoarele cuvinte: „Iată ce se întâmplă atunci când cineva citește Nietzsche și nu înțelege nimic!” Era vorba de Nicolae Breban.

Mi-am amintit acest episod mai deunăzi, atunci când am aflat că Nicolae Breban a publicat în exclusivista revistă „Contemporanul” un articol în care îi elogiază pe Nae Ionescu și C. Z. Codreanu. Nu aș vrea să se înțeleagă că a publicat un articol în care îi menționează pe cei doi într-un mod elogios; nu este vorba despre așa ceva. Dl. Breban a publicat un Elogiu de genul celor scrise pentru Elena Ceaușescu, în care nu face economie de epitete bombastice și exprimări brobdingnaghiene. Iar editorul a găsit de cuviință să orneze textul dlui. Breban cu o imagine iconică a lui C. Z. Codreanu și cu fotografii ale afișelor grupării neo-naziste „Noua Dreaptă”, astfel încât mesajul transmis cititorului să fie complet și lipsit de echivoc.

Portretul lui C. Z. Codreanu cu care este ilustrat articolul lui Nicolae Breban

Dl. Breban a ales să publice un articol despre cei doi indivizi nefaști din istoria recentă a României pe care i-am menționat mai sus în numărul din luna martie a revistei „Contemporanul” (care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, totuși), adică într-un moment când era iminentă decizia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității de a constata calitatea sa de colaborator al fostei poliții politice. Ceea ce s-a și întâmplat, astfel că pe 4 aprilie CNSAS a inițiat o acțiune în justiție la Curtea de Apel București. Nicolae Manolescu a reacționat din poziția sa de Președinte al Uniunii Scriitorilor și, într-un editorial din „România literară”, a scris că dl. Breban a făcut Securității „declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase pentru noi”. Cu alte cuvinte, i-a „turnat” la Securitate pe Monica Lovinescu, Paul Goma și Mircea Eliade. Mai scria Nicolae Manolescu că Nicolae Breban a fost un „agent de influență” al Securității între scriitorii români. Dl. Breban a răspus cu demisia din conducerea Uniunii Scriitorilor.

Comportamentul dlui. Breban îl plasează în compania unor sinistre figuri gen Ilie Bădescu și Ion Coja, căci Nicolae Breban nu este primul intelectual român care răspunde unei acuzații de colaborare cu Securitatea (și mult mai mult decăt atăt în cazul lui I. B.) printr-un text antisemit sau favorabil legionarilor. Evident că există un anumit nivel de ranchiună infantilă într-un astfel de demers, ceva în genul adolescentului răsfățat și pârâcios care se supără pe toată lumea atunci când i se face observație. „Dacă cei care promovează democrația liberală nu mă vor, atunci o să le arăt eu evreilor”, par a spune acest gen de oameni. Pentru că acesta este adevărul adevărat, ei cred sincer că democrația liberală este o creație perfidă a „evreimii” (deși bănuiesc că discursul lor utilizează aici un termen peiorativ).

Cel mai prost păstrat secret al României post-comuniste este acesta: antisemitismul de tip fascistoid trăiește fericit în România europeană a anului 2011 și prosperă netulburat. Am avut ocazia să mă conving de această stare de fapt în nenumărate rânduri. Oameni foarte serioși și respectabili, personalități autentice ale vieții academice și persoane care influențează prin deciziile lor viața a milioane de oameni din această țară, cred cu tărie în bazaconiile cu conspirații ale evreilor care vor să stăpânească lumea. Am încercat mereu să-i ignor pe cei care debitează asemena scorneli fanteziste, atunci când nu aveau capacitatea să îmi influențeze direct cursul vieții. Iar minuscula comunitate evreiască, cu un rol periferic în viața socio-economică a țării, este prea puțin afectată de astfel de persoane. Nu asta este problema.

Prevederile legale care pedepsesc (foarte blând) manifestările antisemite nu sunt menite să-i protejeze pe evreii din România, ci societatea românească în întregul său, astfel încât să nu poată fi afectată de acțiunile unor lunatici care visează legionari verzi pe pereți și care aleargă după potcoave de evrei morți. Numai că nimeni nu binevoiește să le aplice. Astfel că personaje pe care le-aș numi caraghioase, dacă nu ar fi mai degrabă dezgustătoare, ca cei care se învârtesc în jurul ridicolei înjghebări neo-naziste intitulată „Noua Dreaptă”, continuă să-și facă de cap, iar intelectualii de la revista „Contemporanul” le fac publicitate. Ce fericiți trebuie să se fi simțit atunci când au publicat textul pro-legionar al lui Nicoale Breban! Le-au zis-o ei evreilor!

România de azi nu este caracterizată printr-un nivel pronunțat al antisemitismului, mai ales dacă îl comparăm cu cel din alte țări europene. Și acolo există un antisemitism rezidual al neanderthalienilor, reprezentat de grupări neo-naziste mai însemnate numeric și mai bine organizate decât omologii lor din cetele danubiene. Și acolo există un antisemitism al cercurilor intelectuale. Diferența în acest caz constă în natura antisemitismului, căci printre universitarii stângiști din Occident este larg răspândit fenomenul numit „noul antisemitism”, la care m-am referit pe larg într-un articol anterior („Despre Israel, stat rasist”). Pe scurt, ei afirmă deschis că urăsc statul Israel, israelienii și pe toți cei care îi susțin, dar cu evreii nu au nimic atâta timp cât se dezic de identitatea evreiască, de Iudaism și, practic, de orice îi face să fie ceea ce sunt. Dezgustător, desigur. Iar acei evrei care le-au făcut pe plac stângiștilor în numele unor ideologii strâmbe n-ar trebui să-și facă iluzii. Dacă, prin absurd, fanteziile Stângii s-ar împlini, atunci ei ar sfârși tot în vreun cuptor al unui lagăr de exterminare. Aceea este unica destinație finală pentru cozile de topor.

Situația este cu totul alta în România, acolo unde universitarii au prea puțină înclinație spre ideologiile Stângii. Antisemitismul din mediile intelectuale românești este de natură reziduală, o rămășiță a vechiului antisemitism interbelic, iar asta îl face mai puțin intens și mai puțin răspândit decât cel din universitățile occidentale. Dar nu și mai puțin periculos. Nu este periculos pentru evreii din România sau de oriunde, pentru care orice spun sau fac astfel de indivizi are relevanța urletului unui animal nocturn, orientat în direcția Lunii. Însă este periculos pentru fragila democrație liberală din România, pentru efortul de modernizare a acestei țări și de creștere a importanței sale în sisteme socio-economice globale.

Afișele grupării „Noua Dreaptă”, publicate în revista „Contemporanul” împreună cu articolul dlui. Breban

Editorii revistei „Contemporanul” par a dori să-și plaseze publicația în poziția de pol al antisemitismului din România, cu deschidere spre grupurile de huligani cu pretenții neo-naziste. Articolul de propagandă legionară publicat de directorul acestei reviste, dl. Nicolae Breban, nu este o întâmplare. Au mai existat derapaje în trecut. Dar acum cred că asistăm la un moment care merita semnalat. Desigur, reviste legionare sau național-bolșevice au mai existat în România ultimilor 20 de ani, iar numărul lor a fost neplăcut de mare. Însă niciuna dintre aceste tipărituri nu se apropia de prestigiul care a însoțit titlul „Contemporanul” de-a lungul istoriei culturii române din secolul trecut. Revista în care au publicat odată Felix Aderca, Barbu Fundoianu, Traistan Tzara, Ilarie Voronca sau Marcel Iancu ar putea apuca pe calea Fascismului.

Cred că Walter Bejamin a formulat cea mai inspirată definiție a Fascismului. „[…] Fascismul încearcă să ofere [maselor] un mod de exprimare care păstrează structura proprietății. Rezultatul logic al Fascismului este introducerea esteticii în viata politică. Violarea maselor, pe care Fascismul, cu al său cult al Conducătorului, le pune în genunchi, este reflectată de violarea aparatului [statal] care este presat să producă valori rituale.” Scriitorimea română a fost violată, intens și repetat, în timpul regimului național-bolșevic al lui Nicolae Ceaușescu, iar unora a început să le placă asta. Astfel că acum scriu Elogii fără să le-o mai ceară nimeni și continuă să colaboreze cu Securitatea, deși poliția politică și-a încetat activitatea. Acestea sunt deja excese, menite a satisface plăcerile lor vinovate.

Post-scriptum. Fostul meu amic Y., despre care scriam la începutul articolului, a început să împărtășească și el înclinația spre plăceri fascistoide, căci pe blogul său îi blesteamă pe evrei și credința lor pentru că l-a înșelat nevasta cu un rocker suedez.

[Articol publicat in „Revista mea” din Israel]

The Jewish Community of Romania from Israel Up Close on Vimeo.

„Acesta nu a fost un activist pentru pace”

Scriu aceste rânduri pentru a îmi exprima solidaritatea cu Geoffrey Alderman. Prof. Alderman este un distins universitar și cea mai importantă autoritate în istoria evreilor din Marea Britanie. În afara activității academice, Prof. Alderman publică în Jewish Chronicles articole prin care își exprimă puncte de vedere asupra unor evenimente din actualitate. În urmă cu o lună de zile a apărut un text cu semnătura sa care începea cu următoarele cuvinte: „Puține evenimente – nici măcar execuția lui Osama bin Laden – nu mi-au produs o plăcere atât de mare în ultimele săptămâni ca moartea așa-zisului activist pentru pace italian Vittorio Arrigoni.”

Cine a fost acest Vittorio Arrigoni și de ce a meritat dispariția sa atenția lui Geoffrey Alderman? Arrigoni a fost unul dintre fondatorii ISM – Gaza. ISM este numele mișcării de solidaritate internațională împotriva Israelului, un grup de stângiști care susțin activitățile violente anti-israeliene și care au legături strânse cu teroriștii palestinieni. În particular, ISM – Gaza este fracțiunea mișcării apropiată de Hamas. Este binecunoscut faptul că, spre deosebire de alte grupări palestiniene, Hamas își afirmă deschis intenția de a-i extermina pe evrei oriunde ar trăi și indiferent dacă sunt cetățeni israelieni sau nu. Iar Arrigoni a ales să locuiască în Gaza împreună cu alți „internaționali” stângiști și să faciliteze eforturile Mișcării Hamas pentru atingerea idealului menționat anterior. Era calea cea mai directă pentru a materializa prin acțiuni o ură viscerală față de evrei pe care nici măcar nu a mai încercat să o ascundă. Pe contul său de Facebook au fost postate mai multe caricaturi antisemite care amintesc de propaganda naziștilor și fotografia unui magazin la intrarea căruia fusese plasat un anunț cu următorul conținut: ”interzis câinilor și israelienilor”.

În 14 aprilie a acestui an, Arrigoni a fost răpit de o grupare salafistă care acționează în Gaza. Au cerut eliberarea șefului grupării respective, aflat într-o temniță a Hamas, în schimbul eliberării lui Arrigoni. Hamas a refuzat târgul, astfel că salafiștii l-au omorât pe Arrigoni prin strangulare. La rândul lor, oamenii Hamas i-au vânat pe cei care l-au omorât pe tovarășul lor și i-au executat. Astfel s-a încheiat temporar răfuiala între aceste două grupuri criminale, dintre care numai unul controlează Gaza în acest moment.

În articolul publicat o lună mai târziu, Prof. Alderman afirma că dispariția unei persoane atât de nefaste ca Arrigoni este un motiv de satisfacție. A fost suficient pentru ca un veritabil cor de voci stângiste să se dezlănțuie împotriva sa. Prima a fost Harriet Sherwood, corespondenta cotidianului britanic The Guardian în Israel. Au urmat Mehdi Hassan de la publicația stângistă New Statesman, Enea Baldi pentru Rinascita (cotidianul stângii naționale din Italia), Fabrizio Larusso în l’Unita (ziarul oficios al comuniștilor italieni), Davide Ghilotti în Il Fatto Quotidino (alt ziar comunist) și armata de blogări ai Stângii. Ce îi reproșează toți aceștia lui Geoffrey Alderman? Un singur lucru, anume acela că s-a bucurat la moarte unei ființe umane minunate, așa ca acest Vittorio Arrigoni. Atunci când un evreu este omorât de criminali cu motivație antisemită coriștii Stângii nu spun nimic. Mai mult decât atât, dacă deschid gura o fac pentru a găsi scuze criminalilor. Asasinarea cu bestialitate a unor copii și tineri israelieni din familia Fogel a fost un motiv de satisfacție pentru ei. Au celebrat atentatele și rachetele aruncate asupra Israelului ca pe niște gesturi progresiste și emancipatoare. Nu-i de mirare că l-au iubit atât de mult pe Arrigoni, cel care a mers un pas mai departe și a trecut de la admirația față de criminali la facilitarea crimei.

Într-un interviu acordat după apariția articolului, Prof. Alderman îl compară pe Arrigoni cu Hitler. În fond, diferența între cei doi era de natură cantitativă, căci Arrigoni a contribuit la moartea unui număr foarte mic de evrei în comparație cu performanțele lui Hitler, dar nu și calitativă. Într-un alt interviu îl asemuiește cu Mussolini. Dacă italienii au sarbatorit în piețe publice asasinarea lui Il Duce, de ce n-ar avea dreptul un evreu să-și exprime satisfacția față de dispariția unui individ care i-a urât pe evrei cu înverșunare?!

Nu sunt întru totul de acord cu Prof. Alderman. Viața și moartea acestui Arrigoni nu înseamnă nimic pentru mine. Numai când mă gândesc la el resimt o puternică senzație de dezgust, așa că prefer să-l ignor. Satisfacția mea își are originea în lovitura pe care evenimentele relatate mai sus o dau Stângii. Întreg eșafodajul său utopic, în care Israelul este „marele dezbinator” care împiedică oamenii din Orientul Mijlociu „să se adune laolaltă” transcenzând origini, s-a prăbușit în ridicol. Grupurile palestiniene, care ar fi trebuit să reprezinte forțele progresiste în fantezia stângistă, s-au dovedit a avea comportamentul bandelor criminale de la periferia Londrei sau Romei. Pentru ei, tinerii revoluționari „internaționali” nu reprezintă nimic mai mult decăt niște unelte oarbe, oferite de Allah spre a fi utilizate după poftă și apoi aruncate într-o ladă de gunoi. Asta a fost Arrigoni, un instrument fără minte și fără valoare. Dar nu trebuie să ne facem iluzii și să credem că Stânga ar putea avea acum o bruscă trezire. Va prefera să continue halucinația colectivă și să caute explicații fanteziste, mai degrabă decăt să vadă realitatea simplă și clară care stă în fața ochilor. Iar linșarea mediatică a lui Geoffrey Alderman este parte din acest efort.

În loc de încheiere, o ultimă informație. De ce credeți că gruparea salafistă l-a ales tocmai pe Vittorio Arrigoni dintre toți „internaționalii” pentru a fi răpit și, în cele din urmă, asasinat? Pentru că era homosexual.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)