Arhiva

Posts Tagged ‘societatea pluralista’

Reflecții iudeo-creștine

29 Decembrie 2011 2 comentarii

În urmă cu mai mulți ani am răspuns la unul dintre acele teste care pretind că îți pot spune care este adevărata ta poziție ideologică. Ți se dă un set de 40 de întrebări, reprezentând probleme cu care te-ai putea confrunta într-o poziție de decizie. Răspunsurile tale conduc la calcularea a doi indicatori de sinteză, dintre care unul reprezintă cuantificări ale politicilor economice, iar celălalt cuantifică politicile sociale pe care le-ai adopta. În cazul meu, programul a spus că ader la politici sociale centriste și la politici economice de centru-dreapta. N-aș putea spune că am fost surprins. Știam încă din studenție că am convingeri centrist-democrate (denumire care extinde creștin-democrația la persoane cu afiliere religioasă din afara denominațiilor creștine). Dar trebuie să mărturisesc că am tresărit puțin atunci când am aflat că personalitatea cu care mă identificam era Papa Ioan Paul II!

Mi-am amintit acest episod atunci când reciteam polemica găzduită de revista „22” în vara trecută, după crimele comise de Anders Breivik în tabăra de instruire ideologică a Partidului Muncitoresc din Norvegia, de extremă stângă. Unul dintre participantii la aceasta polemică afirma că sintagma „civilizație iudeo-creștină” nu are acoperire în realitate, ci este doar menită a proteja un anumit tip de discurs xenofob al Dreptei, îndreptat împotriva adepților Islamului. „Schimbaţi ce-i de schimbat în discursul antisemit al politicienilor români de pe vremuri: puneţi Europa în loc de România, multiculturalismul în locul liberalismului, pe islamici în locul evreilor, Sharia în locul Talmudului, şi veţi regăsi aproape fără alte schimbări substanţiale discursul extremei drepte europene de azi”, afirma respectivul autor. Dar este oare posibil să efectuăm mecanic astfel de substiutuiri? Dacă utilizarea sintagmei „civilizație iudeo-creștină” nu ar fi mai mult decât un instrument discursiv și disciplinar, atunci răspunsul ar putea fi afirmativ. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa.

În realitate, conceptul de civilizație iudeo-creștină este mult mai vechi decât agenda actuală acestui început de secol XXI și precede cu mult valurile de imigrație forțată a musulmanilor în Europa. Consacrarea sa deplină s-a produs în timpul ultimului război mondial, atunci când a devenit o componentă centrală a discursului anti-nazist. Propaganda americană încerca să opună narativei naziste (în care Germania purta un război împotriva evreilor și slugilor lor) un discurs care se referea deseori la victimele catolice, protestante și evreiești ale lui Hitler. În cercurile creștine din Statele Unite exista convingerea că naziștii se vor îndrepta cu furie împotriva celor activi în bisericile creștine, odată ce vor încheia socotelile cu evreii. Astfel că au început să definescă nazismul ca pe un asalt totalitar împotriva „tradițiilor iudeo-creștine” ale Europei. Merită să deviem puțin de la subiectul acestui articol pentru a observa că rădăcinile sionismului creștin nu au nimic conjuctural ori dogmatic, ci sunt mult mai profunde, datând dintr-un moment al istoriei în care nimeni nu putea bănui că, doar câțiva ani mai tărziu, avea să se nască Statul Israel.

Îngrijorările cercurilor creștine din America nu erau lipsite de temei. Hitler nu a făcut niciodată un secret din faptul că dorește un „creștinism pozitiv”, epurat de elementul iudaic. Albert Speer, unul dintre apropiații lui Hitler, relatează în memoriile sale că acesta a fi afirmat că „religia mahomedană ar fi fost mult mai compatibilă cu noi decât Creștinismul. De ce a trebuit să fie Creștinismul [religia noastră], cu modestia și moliciunea sa”. Contrastul între civilizația iudeo-creștină și cea islamică, precum și afinitatea naziștilor cu cea din urmă, au fost observate de psihologul Carl Gustav Jung (un contemporan al lui Hitler) care și afirma următoarele: „Nu știm dacă Hitler va fonda un nou Islam. Este deja pe punctul să o facă; el e ca Mahomed. Starea de spirit în Germania este islamică; războinică şi islamică. Cu toţii sunt intoxicați cu zeul sălbatic. Acesta ar putea fi viitorul istoriei.” Observăm că utilizarea conceptului de civilizație iudeo-creștină și afirmarea distincției certe în raport cu civilizația islamică sunt cu mult anterioare prezenței unui însemnat element islamic în Europa ori conflictului între Statul Israel și lumea islamică. Utilizarea sa nu poate fi considerată un simptom de „islamo-fobie”, în sine un pseudo-concept, lipsit de substanță.

Semnificația conceptului de civilizație iudeo-creștină este dată de prezumpția existenței unei colecții de mituri comune populațiilor care au adoptat Iudaismul ori diverse forme de Creștinism, care ar fi condus la crearea unui set comun de valori fundamentale. Civilizația iudeo-creștină este construită pe aceste valori fundamentale. În timpul Războiului Rece, Occidentul și, în particular, Statele Unite au perceput Comunismul ca pe un atac la adresa valorilor iudeo-creștine, astfel că nu este suprinzător că toți marii președinți americani, de la Dwight Eisenhower până la Ronald Reagan, au folosit acest concept deseori. După încheierea Războiului Rece și implozia Lagărului Sovietic, conceptul a rămas central discursului Dreptei, dar a fost exilat într-o poziție periferică în discursul Stângii. Atunci când nu i se contestă existența, așa cum s-a întâmplat în articolul pe care l-am menționat mai sus, este considerat irelevant. Pentru Stânga post-modernistă și multi-culturalistă, narativele diverselor civilizații sunt la fel de relevante pentru Umanitate, indiferent dacă este vorba de triburile amazoniene care trăiesc încă în Epoca de Piatră sau de cei care explorează barierele cunoașterii. Toate sunt la fel de adevărate sau de false. Ne amintim că, în urmă cu câtiva ani, o Ministră a Educației din Israel a încercat să introducă în programa analitică lecții despre „Nakba” (adică, „Catastrofa” – modul în care țările arabe definesc proclamarea independenței Statului Israel). În viziunea sa stângistă ambele narative ale evenimentelor din 1948, cea israeliană și cea arabă, erau la fel de adevărate sau de false.

Argumentul stângist urmărește negarea afirmației conform căreia civilizația iudeo-creștină ar fi produs un pas înainte pentru spiritul uman și că, în acest moment, ar fi superioară altor civilizații, reprezentând pentru acestea o sursă de inspirație și învățare. Retorica stângistă asociază această afirmație cu fascismul ori cu rasismul, în funcție de dispoziția de moment a vorbitorului. Stângiștii susțin că un observator obiectiv, care ar fi analizat starea umanității la anul 1000, ar fi constat superioritatea tehnologică și economică a civilizației islamice. Actuala superioritate a civilizației iudeo-creștine este momentană și întâmplătoare, iar situația ar putea fi oricând inversată, fără a însemna că o civilizație umană este mai bună decât alta. Erorile acestui tip de raționament se găsesc în echivalarea superiorității unei civilizații cu superioritatea sa tehnologică și în adoptarea unei abordări statice, întemeiată pe analiza unor „fotografii” ale Umanității, ignorându-se dinamica din care au rezultat aceste „fotografii”. Într-adevăr, civilizația islamică a atins apogeul ritmului inovării tehnologice în acea perioadă istorică, rezultat al unor acumulări realizate în perioada pre-islamică de populațiile cucerite, ceea ce a permis ca expansiunea sa politică și militară să continue încă circa 500 de ani. Dar societățile islamice au rămas practic neschimbate în această perioadă de timp, blocate de rigiditate și imobilism. Pe de altă parte, o caracteristică esențială a civilizației iudeo-creștine este tocmai capacitatea sa de inovare socială continuă și de adaptare la provocările viitorului.

Rezultatele World Values Survey

Rezultatele World Values Survey

Există câteva inovări sociale absolut remarcabile care, în viziunea Dreptei, reprezintă contribuții ale civilizației iudeo-creștine la progresul umanității. Un concept care sintetizează acest gen de inovări ar fi „societatea tolerantă”. Baruch Spinoza apăra încă în sec. XVII „idealul politic al unei societăți tolerante, seculare și democratice”. Apoi ar fi „societatea deschisă”. Henri Bergson, în „Două surse de moralitate și religie”, afirma că una dintre acestea este tribală și promovează atașamentul între membri simultan cu ostilitatea față de non-membri, în timp ce cealaltă este deschisă și universală, conducând la un discurs în centrul căruia sunt plasate drepturile omului și protecția libertăților individuale, adică la o societate deschisă. Ar mai fi și „societatea pluralistă”, asociată de multe ori cu lucrările lui Isaiah Berlin, chiar dacă cel care a introdus acest concept în filosofia politică a fost pragmatistul american William James. În societatea pluralistă diverse grupuri prioritizează diferit valori, fără ca unul dintre grupuri să fie considerat a priori ca fiind superior celorlalte din punct de vedere etic. Opusul societății pluraliste este societatea monistă, un exemplu fiind societatea iraniană, în care unui grup (imamii) i se atribuie superioritatea etică în societate și, în consecință, privilegii politice.

„Societatea tolerantă”, „societatea deschisă” și „societatea pluralistă” sunt creații ale civilizației iudeo-creștine, iar procesul de învățare de pe urma cărora au rezultat a presupus tragedii și convulsii de proporția unor conflagrații globale. Dar valorile fundamentale iudeo-creștine au fost cele care au permis să se identifice, în cele din urmă, calea progresului. Datele colectate de World Values Survey ne demonstrează că și Spațiul Confucianist (Japonia, Taiwan, Hong-Kong, China, Corea) se plasează pe o traiectorie convergentă cu spațiile civilizației iudeo-creștine, căci societățile din acea zonă a globului au asimilat eficient inovările despre care vorbeam mai sus. Nici în cazul lor acest proces de învățare colectivă nu a fost ușor, fiind uneori precedat de o catastrofă politico-militara totală (cazul Japoniei). Dar învățarea este posibilă, astfel că și eforturile de catalizare a acestei învățări și de construcție asistată a statului sunt pe deplin justificate. Ajunși în acest punct al argumentației va trebui să remarcăm că acțiunile NATO (un adevărat braț militar al civilizației iudeo-creștine, chiar dacă nevoile luptei împotriva Comunismului au făcut să se strecoare în alianță o țară islamică) din Afganistan și Irak au fost pe deplin justificate. Ceea ce nu se justifică este retragerea bruscă a efectivelor militare din aceste țări, lăsând misiunea neîndeplinită până la capăt. Atâta timp cât societățile din aceste tări continuă să includă grupuri însemnate, poate chiar dominante, ostile deschis civilizației iudeo-creștine, retragerea este o opțiune complet greșită, ale cărei consecințe vor fi plătite cu un preț foarte piperat mai târziu.

Există o lecție pentru israelieni în ideile exprimate în acest articol. Nu poate exista o pace durabilă cu un stat palestinian vecin, atâta timp cât societatea palestiniană rămâne ostilă civilizației și valorilor iudeo-creștine. Din 1967 și până acum, Israelul a avut oportunitea și datoria morală de a asista și cataliza construcția unei societăți palestiniene curățată de acele formule islamice care o îndepărtează de calea progresului. A ratat această ocazie istorică. În schimb, a participat la Procesul de Pace de la Oslo, care era mort din clipa în care s-a născut și pe care nicio foaie de parcurs nu poate să-l aducă la viață. Dar acum Israelul are o nouă șansă istorică să facă ceea ce trebuia să facă de la bun început. Prin încercarea sa de a obține unilateral recunoașterea statalității, Autoritatea Palestiniană a făcut ca Acordurile de la Oslo să devină caduce, iar situația din Iudea și Samaria să revină la starea anterioară anului 1993. Dacă dorește să aibă parte de o pace durabilă, Israelul trebuie să facă ceea ce NATO nu pare dispus să ducă până la capăt în Afganistan și Irak.

[Articol publicat în publicația israeliana „Revista Mea” și în publicația electronică românească „Madame Blogary”]