Arhiva

Posts Tagged ‘socialist’

Omagiu libertății

ayn-rand

Trebuie să mărturisesc ceva. Ca orice conservator libertarian, am și eu un pasaj preferat din „Atlas Shrugged” și, implicit, o scenă favorită în recenta ecranizare a romanului. Este vorba de monologul lui Francisco d’Anconia. Jim Taggart, președintele unei mari companii de transport feroviar, încearcă să rostească un discurs. „Banii nu pot cumpăra fericirea. Cuvinte mai adevărate nu s-au spus niciodată. Nu mai vânăm atotputernicul dolar. Idealurile noastre sunt mai înalte decât profitul. În locul unei aristocrații a banilor avem …” Aici îl întrerupe Francisco d’Anconia. „… o aristocrație a influenței. Despre influență este vorba, dar asta știați deja.” Un alt invitat intervine. „V-ați îndoit vreodată că banii sunt sursa tuturor relelor? Iată dovada!” Francisco îi dă replica. „Deci credeți că banii sunt sursa tuturor relelor? V-ați întrebat vreodată de unde provin banii? Banii nu sunt decât un instrument care ne permite să negociem unul cu altul. Bunurile tale pentru ale mele, eforturile tale pentru ale mele. Banii sunt piatra de temelie a civilizației. Măsura unui om nu este dată de câți bani are, ci de felul în care i-a obținut. Dacă i-a dobândit creând valorii, atunci banii sunt un motiv de mândrie. Dar dacă i-a luat de la cei care produc, atunci nu există onoare în ceea ce face. Nu este nimic mai mult decât un jefuitor.” O invitată spune, cu aerul că rostește un adevăr evident. „Domnule d’Anconia, cu toții știm că cei puternici fac bani pe seama celor slabi.” d’Anconia răspunde. „Despre ce fel de putere vorbim aici? Despre puterea de a crea valori sau despre abilitatea de a manipula, de a stoarce bani prin înțelegeri dubioase, de a exercita influență. Când banii încetează a fi instrumentul prin care oamenii interacționează, atunci oamenii devin instrumente în mâinile altor oameni. Sânge, lanțuri, bice. Sau dolari. O altă alternativă nu există.”

Stânga nu poate sau nu vrea să înțeleagă acest adevăr simplu. Mi-am amintit acest lucru atunci când urmăream documentarul intitulat „Homage to Catalonia II”, un adevărat manifest stângist, difuzat în universități americane. Numele este relevant. „Homage to Catalonia” este titlul unei cărți publicate în 1938 de George Orwell, locotenent în miliția POUM (partidul marxist și troțkist) în timpul Războiului Civil din Spania. Lucrarea sa este un elogiu adus acestei miliții care obișnuia să organizeze antrenamente de tir în catedrale, utilizând ca ținte statuile sfinților și tablourile vechilor maeștri. Referitor la catedrala Sagrada Familia, capodopera lui Gaudi, Orwell scrie că miliția anarhistă care controla Barcelona „a dat dovadă de prost-gust atunci când a decis să nu o arunce în aer”. Aceasta este moștenirea culturală de la care se revendică autorii filmului  „Homage to Catalonia II”.

Subiectul filmului este crearea unei societăți socialiste libere. În urma crizei globale, un număr de persoane, nu știm cât de multe, decid că nu vor să mai aibă nimic de-a face cu economiile bazate pe actualul sistem financiar. Vor să trăiască apelând cât mai puțin la bani, respectând principiile lor ecologiste și eliminând orice formă de opresiune generată de vânzarea/cumpărarea forței de muncă a unei alte persoane. Filmul începe cu cei care decid să se ocupe cu agricultura ecologică. Desigur, nimeni nu poate obiecta la așa ceva, atâta timp cât respectivii eco-țărani nu primesc subvenții substanțiale care provin din sumele cu care statul îi impozitează pe cei care participă la activități cu adevărat productive. Autorii filmului nu ne informează dacă este cazul. Ne este prezentată o piață în care oameni schimbă bunuri și servicii pe alimente sau alte bunuri și servicii. Ni se spune că există site-uri care facilitează aceste schimburi în natură. Dar din nou,  nu ni se spune cine a subvenționat infrastructura acestor activități, nici care a fost necesarul de muncă voluntară, care este tot o subvenție. Cert este că schimbul în natură devine insuficient, așa că respectiva colectivitate trebuie să tipărească bancnote, despre care ni se spune sunt o „monedă alternativă” și că nu au nimic de-a face cu banii obișnuiți, care provoacă opresiune. Dar oare această monedă nu este vulnerabilă la fraudă și contrafacere într-o măsură mai mare decât decât euro sau dolarul? Nu primim răspuns. Și comunități din alte localități tipăresc propriile monede alternative, astfel că apare nevoia schimbului valutar. Se fondează „cooperative bancare”, iar autorii filmului încearcă disperați să ne convingă că acestea sunt foarte diferite de instituțiile financiare obișnuite. Tot demersul pare a fi căzut în ridicol, căci socialiștii implicați în acest experiment nu au făcut decât să reconstituie un sistem capitalist în esență, dar neperformant și neviabil. În cea mai bună tradiție stângistă, realizatorii filmului aleg să ignore realitatea din fața ochilor. Povestea continuă într-un deplin ridicol. Manifestul socialist se transformă într-un omagiu adus lumii libere.

O societate socialistă liberă nu poate exista. De la monstrul sovietic și până la micul kibbutz israelian, tot ce este socialist este condamnat eșecului. Modelul socio-economic socialist nu este sustenabil. Pur și simplu, activitățile subsumate acestui model nu sunt suficient de performante pentru ca societatea respectivă să trăiască prin propriile forțe și să se dezvolte. Și atunci sunt necesare resurse externe. Tot ce este socialist are nevoie de subvenții pentru a trăi. Poate obține resurse vânzând materii prime pe care renunță a le utiliza pentru propria dezvoltare. Așa făcea Uniunea Sovietică în epoca brejneviană și continuă să facă Rusia post-sovietică. Dar există și o altă resursă cu care se poate subvenționa socialismul, anume munca sclavilor. Este în natura oricărui sistem socio-economic socialist să transforme oameni liberi în sclavi. „Sânge, lanțuri, bice”, spunea Francisco d’Anconia Într-o societate cu adevărat liberă nu există subvenții de niciun fel. Existența subvențiilor este un simptom al contaminării cu putreziciunea socialistă.

Mai există o idee importantă care transpare din „Homage to Catalonia II”. Anume aceea că expertul trebuie privit cu suspiciune și ostilitate. Unul dintre cei care apar în film se întreabă cine decide că o persoană este expertă, iar ceilalți trebuie să-l asculte atunci când este vorba de domeniul său de expertiză. Anii de muncă pe băncile școlii și anii de experiență în care a aplicat ceea ce a învățat, i s-ar putea răspunde. Dar realizatorii filmului nu sunt interesați de astfel de răspunsuri. Pe ei îi interesează „eliminarea diviziunii între experți și non-experți”. O altă persoană care apare în film ne spune că nu înțelege de ce oamenii caută mereu opinia unui expert și că ea nu crede că avem nevoie de experți. Aceasta este o idee fundamentală a discursului socialist. O întâlnim și la stângiștii români de la „Critic Atac”. Anul trecut au publicat un articol în care spuneau că expertul este dușmanul democrației și că nu există cunoaștere obiectivă care să nu trebuiască a fi supusă votului colectiv. „Teza acestei neutralităţi a unor lucruri şi fapte este similară şi convergentă cu cea a post-ideologiei, bazându-se pe premise similare. În fond, însă, teza post-ideologiei şi cea a neutralităţii politice este şi ea o asumpţie cât se poate de ideologică. Este, dacă vreţi, expresia cea mai frustă a unui totalitarism ideologic”. [Stoiciu V., „Mitul specialistului și calea către sfârșitul democrației”, Critic Atac, 2 mai 2012]

Instinctiv, orice grup socialist îl tratează pe omul cu carte ca pe un inamic. Atunci când crezi că este dezirabil ca toate deciziile să fie colective, este normal să consideri că cel care știe mai mult decât alții este etern minoritar și potențial ostil. Pe de altă parte, o societate liberă se întemeiază tocmai pe astfel de oameni. Într-o societate liberă, omul excepțional, omul creator și întreprinzător este stăpânul propriului său destin. El este cel care deschide calea prosperității și dezvoltării individuale pentru ceilalți. O societate care vrea să fie liberă este o societate care încearcă să formeze cât mai mulți oameni excepționali și care le asigură o cât mai mare libertate de acțiune. Așadar, nu trebuie să fim surprinși că dl. Rogozanu, unul dintre fondatorii Critic Atac, se pronunța categoric împotriva amplasării camerelor de supraveghere în sălile în care se susține examenul de bacalaureat. A încerca să dilueze valorile într-o masă de sub-mediocritate este reacția instinctivă a oricărui stângist.

Anunțuri