Arhiva

Posts Tagged ‘Sefard’

Povești seviliene cu evrei și tauri

3 Iunie 2011 1 comentariu

Imaginați-vă un oraș medieval, cu străduțe inguste și pietruite, similar cu orașul vechi din Brașov, dar mult mai mare. Apoi imaginați-vă case cu două caturi, vopsite în culori vii, cu ferestre și intrări încadrate de ghivece cu flori. Totul pare imaculat și strălucitor, parcă prea frumos pentru a fi real. Dar, din când în când, străzile se deschid în piațete perfect pătrate, unde câțiva oameni stau „la o vorba si la un vin” pe terasele restaurantelor. Parcă de nicăieri se aude o muzică ”fierbinte”, care rezonează cu soarele dogoritor de deasupra capului. Întreg spațiul pare inundat de o lumină orbitoare. Vă aflați în La Juderia, fostul cartier evreiesc din Sevilia.

Pentru un biet evreu așkenaz ca mine, plimbarea prin La Juderia a avut valențe estetice în aceeași mărură în care a avut un efect terpeutic. Așa trăiau evreii sefarzi în urmă cu 1000 de ani, în cartiere care uimesc și astăzi prin nivelul de civilizație. Am face bine să nu uităm asta. În urmă cu câțiva ani, pe vremea când locuiam în Manchester, gazda mea m-a invitat să megem împreună la esnoga (adica, sinagoga) sefardă pentru serviciul religios de Shabbat. Prietena mea nu era sefardă, dar majoritatea membrilor acestei comunități din sudul orașului Manchester hotărâseră să nu mai meargă la sinagoga așkenază de când venise un nou rabin, care era mult prea rigid. Le interzisese să vină la sinagogă cu mașina, în timpul Shabbatului. Păi atunci pentru ce și-au mai cumpărat ultimul tip de Ferrari sau Mercedes, dacă restul comunității nu poate să-i vadă și să-i invidieze?! Rabinul sefard nu le amintise această interdicție, doar îi rugase să nu-și parcheze mașinile chiar în fața sinagogii (sic!). A fost suficient pentru ca această comunitate de așkenazi să trecă peste prejudecățile față de sefarzi. Dar gazda mea îmi spunea că bunicii ei nu ar fi discutat niciodată cu un sefard, indiferent de circumstanțe.

Revin la Sevilia și la evreii ei. Istoria acestei comunități ne spune că rădăcinile sale se pierd în negura timpului. Cu siguranță exista în timpul regilor vizigoți ai Spaniei și în timpul primilor cuceritori mauri din dinastia Umayyazilor. Situația sa a început să se modifice după ce berberii marocani au început să-și însușească posesiunile musulmane din Al-Andalus. Aceștia au instaurat un regim pe care în ziua de azi l-am numi ”fundamentalist”, astfel că situația ne-musulmanilor care trăiau sub stăpânirea lor s-a deteriorat brusc. Creștinii au fugit în teritoriile controlate de regii catolici, iar odată cu ei au plecat și mulți evrei. Cei care au rămas au fost supuși birurilor grele și umilințelor zilnice. Dar fundamentalismul este ultimul refugiu al celor care simt că sunt pe cale să piardă. Astfel că nu a trecut mult timp (la scara istoriei) până când Reconquista a ajuns la Sevilia. Evreii i-au privit pe regii creștini ca pe niște eliberatori și au luptat cu entuziasm de partea lor. Iar după cucerirea orașului au fost răsplătiți. Din această perioadă datează La Juderia, plasată nu departe de palatul regal Alcazar și întărită cu ziduri puternice de aparare. În epoca de maximă înflorire a comunității evreilor sevilieni, La Juderia găzduia mai mult de 6000 de familii.

Nu departe de fostul cartier evreiesc se găsește Plaza de Torros, arena în care au loc luptele cu tauri. Am asistat și eu la acest spectacol de eleganță și sadism care este o corrida. Pentru cei care nu au gustat o astfel de experiență până acum, iată o scurtă descriere. Taurului – un animal de 400-500 de kilograme – i se dă drumul într-o arenă circulară. În acest moment este speriat și dezorientat, astfel că instinctiv încercă să ocupe centrul arenei. Sărmanul animal nu știe că, orice ar face, soarta sa este pecetluită. Nu va mai ieși din arenă decât mort. Matatdorul și echipa sa de toreadori încep prin a-l ațâța, încercând să-l facă să-și consume energia până la ultima picătură. Apoi îi aplica o serie de lovituri cu sulița și cu un fel de țepușe numite banderillas. Numai acum, după ce animalul este rănit și epuizat, matadorul încercă să-i dispute supremația centrului arenei. Taurul rezistă cu ultimele forțe, dar asta nu face decăt să-l sleiască și mai mult. Voci din public încep să strige ”mata lo, mata lo”. Adică, ”omoară-l, omoară-l”. În cele din urmă, matadorul le satisface dorința și îi aplica taurului o lovitură de spadă care atinge un organ vital. Bietul animal simte că minutele îi sunt numărate și se retrage spre marginea arenei. Are o singură dorință, anume aceea să fie lăsat să moară în liniște. Dar asta nu este posibil, căci spectacolul nu se poate termina până când nu își dă duhul. Echipa de toreadori se strânge în jurul său, îl ațâță cu capele și îl împung cu pumnale. Totul se încheie în chinurile animalului și ovațiile publicului. Iar apoi spectacolul reîncepe și un alt animal este aruncat în arenă, căci la o corrida sunt sacrificați șase tauri. Seara târziu, dupâ ce și-au astâmpărat pentru o vreme setea de sânge, sevilienii pleacă acasă.

Un popor care vede în corrida simbolul său național este în stare de orice. Nu trebuie să ne mirăm că și soarta comunității evreilor sevilieni a fost tristă, în cele din urmă. În timp, nu au mai fost atât de utili regilor spanioli. Iar pe măsură ce importanța lor scădea, creștea invidia față de ei. Astfel că, la mai bine de 100 de ani de la eliberarea Seviliei de musulmani, au fost atacați de concitadinii lor. O bună parte au fost omorâți, cei mai mulți au ales să plece pe calea bejaniei, iar câțiva au rămas, până când au fost și ei expulzați din Spania odată cu restul evreilor. Puternicele ziduri de apărare ale La Juderiei nu le-au folosit la nimic. Atunci când ești înconjurat de o populație însetată de sânge, nu este niciodată o idee bună să te retragi în spatele unui zid, chiar dacă este completat de un ”dom de oțel”. Aceasta este lecția pe care ne-o transmit evreii sevilieni nouă, celor care iubim Israelul de aproape sau de mai departe.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)