Arhiva

Posts Tagged ‘Romania’

După 22

În urmă cu circa 22 de ani, mai exact pe 15 iunie 1990, s-a petrecut în București unul dintre acele evenimente puțin remarcate de contemporani, care lasă o amprentă abia vizibilă pe memoria colectivă, dar care, până la urmă, se dovedesc a cântări greu atunci când balanța istoriei măsoară consecințe. Pentru mulți români, data de 15 iunie 1990 este asociată cu discursul rostit de Ion Iliescu în fața minerilor, la Complexul Expozițional. Nici nu este surprinzător, atâta timp cât șeful statului de atunci găsise de cuviință să le mulțumească unor grupuri de indivizi care tocmai ce se comportaseră față de bucureșteni cam la modul în care o făcea Armata Sovietică atunci când elibera un oraș european. Brutalizaseră locuitorii capitalei țării cu impunitate și ei știau asta, iar șeful statului venise să-i asigure că totul este în ordine.

Nu acel eveniment este însă pretextul prezentei reflecții. În ziua în care oamenii lui Ion Iliescu se adunau la Complexul Expozițional mai avea loc în București și o altă manifestație. Un grup de circa o sută de studenți, activi în Liga Studenților și în Piața Universității, se întâlneau în cantina complexului studențesc din Grozăvești. Nu se știe cine a avut idea organizării acestui eveniment, care nu a fost făcut public; participanții s-au anunțat unul pe altul și au venit. Cred că și ei au fost surprinși să vadă cât de mulți avuseseră curajul să participe la o manifestare atât de temerară, căci la ora la care era programată începerea evenimentului sala era plină până la refuz. Personalul cantinei, care nu fusese informat că se va organiza „ceva”, a fost rugat să părăsească incinta și, după o repriză de bombăneli, s-a conformat. Reuniunea Ligii Studenților din 15 iunie 1990 putea să înceapă.

Numai în mințile unor tineri de 20 de ani putea să se găsească acel sâmbure de nebunie care să-i facă să participe la un asemnenea eveniment. O parte dintre colegii lor, cei care avuseseră nefericirea să se găsească în sediul Universității în momentul invaziei minerești, fuseseră bătuți, arestați și torturați. Ca să ajungă în Grozăvești, cei care doreau să participe la protest trebuiau să treacă printr-un București aflat sub asediu, traversat de camioane pline cu mineri care agitau topoare și bâte în timp ce urlau sălbatic. Presupun că așa arătau orașele Chinei în timpul Revoluției Culturale, intrate sub stăpânirea Gărzilor Roșii maoiste. Noii revoluționari, veniți să consolideze cu puterea ciomagului regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, controlau transportul public și, în particular, metroul, ale cărui săli și peroane erau bântuite de patrule gata oricând să aplice justiția proletară oricui le părea suspect, dar mai ales studenților din universitățile bucureștene. Și totuși, un grup semnificativ de membri ai mișcării studențești din acele zile au reușit să se strecoare, să se întâlnească și să articuleze o voce a rezistenței.

Pentru regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, care părea a fi ocupat spațiul public într-un mod total, trebuie să fi fost o surpriză de proporții. Într-adevăr, în urma unui proces electoral viciat, în timpul căruia Puterea a deținut un cvasi-monopol al mediului audio-vizual pe care nu s-a sfiit să-l utilizeze, Stânga ajunsese să domine viața cetății și să exileze orice oponent într-un spațiu periferic. Dar nici această stare de fapt nu i s-a părut suficientă; dorea reducerea totală la tăcere a oricăror voci dizidente, iar victoria electorală părea a oferi momentul potrivit pentru a trece la fapte. Astfel că sediile partidelor politice de opoziție au fost distruse, fruntașii lor au fost vânați, spațiul simbolic din Piața Universității a fost violat. Și tocmai atunci când victoria Stângii părea totală, Liga Studenților din Universitatea București a anunțat că rezistă.
Este important să înțelegem acest fenomen și consecințele sale, dacă dorim să înțelegem semnificația evenimentelor din realitatea zilei de azi. Din ce consta acel ultim resort al rezistenței? Supusă unei presiuni enorme, capacitatea de a rezista a poporului român este contractată până la o ultimă redută. Care este această ultimă redută, acest ultim refugiu esențial de care ne agățăm atunci când trebuie să renunțăm la tot restul?

Este departe de mine gândul de a prezenta ceea ce făceau studenții universităților bucureștene în acele zile ca pe un eveniment izolat. O bună parte dintre profesorii lor gândeau la fel ca ei și nici cei din alte centre universitare nu făceau excepție. Dar rămâne faptul că studenții din Universitatea București au fost cei care au salvgardat vocea rezistenței în acel moment de cumpănă, când toți ceilalți fuseseră reduși la tăcere, astfel că răspunsul pe care îl căutăm se găsește printre cele afirmate de ei, atunci.

Conceptul central al discursului lor, așa cum mi-l amintesc acum, după 22 de ani, era Dreptatea. Nu era vorba despre justiție socială ori emancipări progresiste și, nici măcar, despre apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În ziua în care Ion Iliescu afirma impunitatea grupurilor de mineri, acel grup de studenți afirma exact contrariul, anume că toți cei responsabili pentru actele de violență, pentru arestări ilegale și torturi trebuiau să răspundă pe măsura faptelor lor. Era o exprimare a statului de drept, a ideii că guvernanții nu sunt mai presus de lege, că nu pot decide, după bunul lor plac, pedepsirea celor care le displac. Era exact acel adevăr neplăcut pe care persoane ca Ion Iliescu și Adrian Năstase ar vrea să-l facă uitat.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Atunci, în acea lună iunie a anului 1990, a început un proces de maturizare democratică a României, proces care plasează în centrul său construcția statului de drept. Marea demonstrație de forță a Stângii lui Ion Iliescu și Adrian Năstase marca un final. Mica demonstrație a studenților din Grozăvești marca un început. Era începutul unui proces care s-a dovedit a fi foarte dificil, căci pentru politicienii cu mentalități stângiste a fost greu să înțeleagă că nu pot guverna după cum le dictează bunul plac, sfidând reguli și legi. Niciodată nu a fost acest lucru mai evident decât în timpul ministeriatului lui Adrian Năstase, o perioadă a stagnării și sfidărilor grosolane. Transgresiunile sale păreau a se bucura de impunitate veșnică, dar lucrurile nu au stat așa. Justiția românească a ajuns la nivelul de maturitate care îi permite să-l condamne pe Adrian Năstase, chiar dacă numai pentru o mică parte dintre ilegalitățile pe care le-a comis.

A urmat melodrama din strada Zambaccian. Cabotinismul unui personaj care nu a privit niciodată dincolo de superficialitate și imagine publică a generat o încercare de ieșire din scenă demnă de politicienii lui Caragiale. A fost momentul în care fluxul de știri de pe Antena 3 s-a intersectat cu telenovelele de la televiziunea Acasă, formând o mixtură cu puternic iz balcanic. Adrian Năstase părăsește viața politică într-un mod lipsit de onoare și demnitate, purtat pe o targă și legat la gât cu un fular. Odată cu el iese din scenă și o anume Stângă politică, cea care a handicapat politica românească în ultimii 22 de ani. Pentru politicienii de tip Adrian Năstase, glonțul de calibrul 38 tras în seara zilei de 20 iunie a marcat începutul sfârșitului.

Dar există o lecție pentru toți oamenii politici români în această poveste. Poporul român poate să îndure mari lipsuri și suferințe. O istorie frământată l-a facut rezistent și capabil să depășească momente dificile. Dar pretinde un singur lucru de la conducătorii care îi cer să suporte greutăți: să fie oameni corecți. Mulți politicieni au crezut că sunt intangibili, că pot să păcălească Justiția și să amețească opinia publică, prea proastă pentru niște „șmecheri” ca ei. S-au crezut „băieți deștepți”. Dar niciunul nu a scăpat fără să plătească, în cele din urmă. Unii au fost pedepsiți prin vot, dar pentru alții pedeapsa a fost mult mai gravă.

Reflecții iudeo-creștine

29 Decembrie 2011 2 comentarii

În urmă cu mai mulți ani am răspuns la unul dintre acele teste care pretind că îți pot spune care este adevărata ta poziție ideologică. Ți se dă un set de 40 de întrebări, reprezentând probleme cu care te-ai putea confrunta într-o poziție de decizie. Răspunsurile tale conduc la calcularea a doi indicatori de sinteză, dintre care unul reprezintă cuantificări ale politicilor economice, iar celălalt cuantifică politicile sociale pe care le-ai adopta. În cazul meu, programul a spus că ader la politici sociale centriste și la politici economice de centru-dreapta. N-aș putea spune că am fost surprins. Știam încă din studenție că am convingeri centrist-democrate (denumire care extinde creștin-democrația la persoane cu afiliere religioasă din afara denominațiilor creștine). Dar trebuie să mărturisesc că am tresărit puțin atunci când am aflat că personalitatea cu care mă identificam era Papa Ioan Paul II!

Mi-am amintit acest episod atunci când reciteam polemica găzduită de revista „22” în vara trecută, după crimele comise de Anders Breivik în tabăra de instruire ideologică a Partidului Muncitoresc din Norvegia, de extremă stângă. Unul dintre participantii la aceasta polemică afirma că sintagma „civilizație iudeo-creștină” nu are acoperire în realitate, ci este doar menită a proteja un anumit tip de discurs xenofob al Dreptei, îndreptat împotriva adepților Islamului. „Schimbaţi ce-i de schimbat în discursul antisemit al politicienilor români de pe vremuri: puneţi Europa în loc de România, multiculturalismul în locul liberalismului, pe islamici în locul evreilor, Sharia în locul Talmudului, şi veţi regăsi aproape fără alte schimbări substanţiale discursul extremei drepte europene de azi”, afirma respectivul autor. Dar este oare posibil să efectuăm mecanic astfel de substiutuiri? Dacă utilizarea sintagmei „civilizație iudeo-creștină” nu ar fi mai mult decât un instrument discursiv și disciplinar, atunci răspunsul ar putea fi afirmativ. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa.

În realitate, conceptul de civilizație iudeo-creștină este mult mai vechi decât agenda actuală acestui început de secol XXI și precede cu mult valurile de imigrație forțată a musulmanilor în Europa. Consacrarea sa deplină s-a produs în timpul ultimului război mondial, atunci când a devenit o componentă centrală a discursului anti-nazist. Propaganda americană încerca să opună narativei naziste (în care Germania purta un război împotriva evreilor și slugilor lor) un discurs care se referea deseori la victimele catolice, protestante și evreiești ale lui Hitler. În cercurile creștine din Statele Unite exista convingerea că naziștii se vor îndrepta cu furie împotriva celor activi în bisericile creștine, odată ce vor încheia socotelile cu evreii. Astfel că au început să definescă nazismul ca pe un asalt totalitar împotriva „tradițiilor iudeo-creștine” ale Europei. Merită să deviem puțin de la subiectul acestui articol pentru a observa că rădăcinile sionismului creștin nu au nimic conjuctural ori dogmatic, ci sunt mult mai profunde, datând dintr-un moment al istoriei în care nimeni nu putea bănui că, doar câțiva ani mai tărziu, avea să se nască Statul Israel.

Îngrijorările cercurilor creștine din America nu erau lipsite de temei. Hitler nu a făcut niciodată un secret din faptul că dorește un „creștinism pozitiv”, epurat de elementul iudaic. Albert Speer, unul dintre apropiații lui Hitler, relatează în memoriile sale că acesta a fi afirmat că „religia mahomedană ar fi fost mult mai compatibilă cu noi decât Creștinismul. De ce a trebuit să fie Creștinismul [religia noastră], cu modestia și moliciunea sa”. Contrastul între civilizația iudeo-creștină și cea islamică, precum și afinitatea naziștilor cu cea din urmă, au fost observate de psihologul Carl Gustav Jung (un contemporan al lui Hitler) care și afirma următoarele: „Nu știm dacă Hitler va fonda un nou Islam. Este deja pe punctul să o facă; el e ca Mahomed. Starea de spirit în Germania este islamică; războinică şi islamică. Cu toţii sunt intoxicați cu zeul sălbatic. Acesta ar putea fi viitorul istoriei.” Observăm că utilizarea conceptului de civilizație iudeo-creștină și afirmarea distincției certe în raport cu civilizația islamică sunt cu mult anterioare prezenței unui însemnat element islamic în Europa ori conflictului între Statul Israel și lumea islamică. Utilizarea sa nu poate fi considerată un simptom de „islamo-fobie”, în sine un pseudo-concept, lipsit de substanță.

Semnificația conceptului de civilizație iudeo-creștină este dată de prezumpția existenței unei colecții de mituri comune populațiilor care au adoptat Iudaismul ori diverse forme de Creștinism, care ar fi condus la crearea unui set comun de valori fundamentale. Civilizația iudeo-creștină este construită pe aceste valori fundamentale. În timpul Războiului Rece, Occidentul și, în particular, Statele Unite au perceput Comunismul ca pe un atac la adresa valorilor iudeo-creștine, astfel că nu este suprinzător că toți marii președinți americani, de la Dwight Eisenhower până la Ronald Reagan, au folosit acest concept deseori. După încheierea Războiului Rece și implozia Lagărului Sovietic, conceptul a rămas central discursului Dreptei, dar a fost exilat într-o poziție periferică în discursul Stângii. Atunci când nu i se contestă existența, așa cum s-a întâmplat în articolul pe care l-am menționat mai sus, este considerat irelevant. Pentru Stânga post-modernistă și multi-culturalistă, narativele diverselor civilizații sunt la fel de relevante pentru Umanitate, indiferent dacă este vorba de triburile amazoniene care trăiesc încă în Epoca de Piatră sau de cei care explorează barierele cunoașterii. Toate sunt la fel de adevărate sau de false. Ne amintim că, în urmă cu câtiva ani, o Ministră a Educației din Israel a încercat să introducă în programa analitică lecții despre „Nakba” (adică, „Catastrofa” – modul în care țările arabe definesc proclamarea independenței Statului Israel). În viziunea sa stângistă ambele narative ale evenimentelor din 1948, cea israeliană și cea arabă, erau la fel de adevărate sau de false.

Argumentul stângist urmărește negarea afirmației conform căreia civilizația iudeo-creștină ar fi produs un pas înainte pentru spiritul uman și că, în acest moment, ar fi superioară altor civilizații, reprezentând pentru acestea o sursă de inspirație și învățare. Retorica stângistă asociază această afirmație cu fascismul ori cu rasismul, în funcție de dispoziția de moment a vorbitorului. Stângiștii susțin că un observator obiectiv, care ar fi analizat starea umanității la anul 1000, ar fi constat superioritatea tehnologică și economică a civilizației islamice. Actuala superioritate a civilizației iudeo-creștine este momentană și întâmplătoare, iar situația ar putea fi oricând inversată, fără a însemna că o civilizație umană este mai bună decât alta. Erorile acestui tip de raționament se găsesc în echivalarea superiorității unei civilizații cu superioritatea sa tehnologică și în adoptarea unei abordări statice, întemeiată pe analiza unor „fotografii” ale Umanității, ignorându-se dinamica din care au rezultat aceste „fotografii”. Într-adevăr, civilizația islamică a atins apogeul ritmului inovării tehnologice în acea perioadă istorică, rezultat al unor acumulări realizate în perioada pre-islamică de populațiile cucerite, ceea ce a permis ca expansiunea sa politică și militară să continue încă circa 500 de ani. Dar societățile islamice au rămas practic neschimbate în această perioadă de timp, blocate de rigiditate și imobilism. Pe de altă parte, o caracteristică esențială a civilizației iudeo-creștine este tocmai capacitatea sa de inovare socială continuă și de adaptare la provocările viitorului.

Rezultatele World Values Survey

Rezultatele World Values Survey

Există câteva inovări sociale absolut remarcabile care, în viziunea Dreptei, reprezintă contribuții ale civilizației iudeo-creștine la progresul umanității. Un concept care sintetizează acest gen de inovări ar fi „societatea tolerantă”. Baruch Spinoza apăra încă în sec. XVII „idealul politic al unei societăți tolerante, seculare și democratice”. Apoi ar fi „societatea deschisă”. Henri Bergson, în „Două surse de moralitate și religie”, afirma că una dintre acestea este tribală și promovează atașamentul între membri simultan cu ostilitatea față de non-membri, în timp ce cealaltă este deschisă și universală, conducând la un discurs în centrul căruia sunt plasate drepturile omului și protecția libertăților individuale, adică la o societate deschisă. Ar mai fi și „societatea pluralistă”, asociată de multe ori cu lucrările lui Isaiah Berlin, chiar dacă cel care a introdus acest concept în filosofia politică a fost pragmatistul american William James. În societatea pluralistă diverse grupuri prioritizează diferit valori, fără ca unul dintre grupuri să fie considerat a priori ca fiind superior celorlalte din punct de vedere etic. Opusul societății pluraliste este societatea monistă, un exemplu fiind societatea iraniană, în care unui grup (imamii) i se atribuie superioritatea etică în societate și, în consecință, privilegii politice.

„Societatea tolerantă”, „societatea deschisă” și „societatea pluralistă” sunt creații ale civilizației iudeo-creștine, iar procesul de învățare de pe urma cărora au rezultat a presupus tragedii și convulsii de proporția unor conflagrații globale. Dar valorile fundamentale iudeo-creștine au fost cele care au permis să se identifice, în cele din urmă, calea progresului. Datele colectate de World Values Survey ne demonstrează că și Spațiul Confucianist (Japonia, Taiwan, Hong-Kong, China, Corea) se plasează pe o traiectorie convergentă cu spațiile civilizației iudeo-creștine, căci societățile din acea zonă a globului au asimilat eficient inovările despre care vorbeam mai sus. Nici în cazul lor acest proces de învățare colectivă nu a fost ușor, fiind uneori precedat de o catastrofă politico-militara totală (cazul Japoniei). Dar învățarea este posibilă, astfel că și eforturile de catalizare a acestei învățări și de construcție asistată a statului sunt pe deplin justificate. Ajunși în acest punct al argumentației va trebui să remarcăm că acțiunile NATO (un adevărat braț militar al civilizației iudeo-creștine, chiar dacă nevoile luptei împotriva Comunismului au făcut să se strecoare în alianță o țară islamică) din Afganistan și Irak au fost pe deplin justificate. Ceea ce nu se justifică este retragerea bruscă a efectivelor militare din aceste țări, lăsând misiunea neîndeplinită până la capăt. Atâta timp cât societățile din aceste tări continuă să includă grupuri însemnate, poate chiar dominante, ostile deschis civilizației iudeo-creștine, retragerea este o opțiune complet greșită, ale cărei consecințe vor fi plătite cu un preț foarte piperat mai târziu.

Există o lecție pentru israelieni în ideile exprimate în acest articol. Nu poate exista o pace durabilă cu un stat palestinian vecin, atâta timp cât societatea palestiniană rămâne ostilă civilizației și valorilor iudeo-creștine. Din 1967 și până acum, Israelul a avut oportunitea și datoria morală de a asista și cataliza construcția unei societăți palestiniene curățată de acele formule islamice care o îndepărtează de calea progresului. A ratat această ocazie istorică. În schimb, a participat la Procesul de Pace de la Oslo, care era mort din clipa în care s-a născut și pe care nicio foaie de parcurs nu poate să-l aducă la viață. Dar acum Israelul are o nouă șansă istorică să facă ceea ce trebuia să facă de la bun început. Prin încercarea sa de a obține unilateral recunoașterea statalității, Autoritatea Palestiniană a făcut ca Acordurile de la Oslo să devină caduce, iar situația din Iudea și Samaria să revină la starea anterioară anului 1993. Dacă dorește să aibă parte de o pace durabilă, Israelul trebuie să facă ceea ce NATO nu pare dispus să ducă până la capăt în Afganistan și Irak.

[Articol publicat în publicația israeliana „Revista Mea” și în publicația electronică românească „Madame Blogary”]

Excesele autoerotice ale scriitorimii române

11 August 2011 14 comentarii

În urmă cu mai mulți ani a apărut în București un grup de tineri scriitori care își spuneau „fracturiști”. De ce și-au spus așa este prea puțin important pentru povestea noastră, dar o să menționez că are legătură cu o bătaie de stradă în care cel mai bun prieten al celui care avea să devină, în cele din urmă, sufletul și inițiatorul grupului și-a rupt mâna. Atunci Y. și-a spus că este posibil să mori în orice clipă, iar ceea ce ai de spus poate să dispară odată cu tine. Mesajul său către societatea românească distilase o puternică doză de Anarhism, care la nivel teoretic presupune aversiune față de grotescul grobian al Fascismului, deși nu sunt convins că Y. știa asta. Dar așa am ajuns să ne cunoaștem.

Într-o zi mi-a trimis un email în care mă ruga să-mi spun părerea despre un anume autor. Y. și amicul său ajunseseră să înțeleagă că trebuie să se refere la o persoană în carne și oase, mai degraba decât la niște abstracțiuni, dacă doresc să îi audă cineva. Se mai gândiseră că trebuie să fie vorba despre o așa-zisă personalitate, pe cât de proeminentă pe atât de găunoasă, iar atacul lor trebuia să zguduie „establishment”-ul (cuvânt care, în acest context, se poate traduce prea bine prin „stabilimentul”) literar și să producă rumoare în cârciuma de la Muzeul Literaturii. Îmi amintesc că răspunsul meu începea cu următoarele cuvinte: „Iată ce se întâmplă atunci când cineva citește Nietzsche și nu înțelege nimic!” Era vorba de Nicolae Breban.

Mi-am amintit acest episod mai deunăzi, atunci când am aflat că Nicolae Breban a publicat în exclusivista revistă „Contemporanul” un articol în care îi elogiază pe Nae Ionescu și C. Z. Codreanu. Nu aș vrea să se înțeleagă că a publicat un articol în care îi menționează pe cei doi într-un mod elogios; nu este vorba despre așa ceva. Dl. Breban a publicat un Elogiu de genul celor scrise pentru Elena Ceaușescu, în care nu face economie de epitete bombastice și exprimări brobdingnaghiene. Iar editorul a găsit de cuviință să orneze textul dlui. Breban cu o imagine iconică a lui C. Z. Codreanu și cu fotografii ale afișelor grupării neo-naziste „Noua Dreaptă”, astfel încât mesajul transmis cititorului să fie complet și lipsit de echivoc.

Portretul lui C. Z. Codreanu cu care este ilustrat articolul lui Nicolae Breban

Dl. Breban a ales să publice un articol despre cei doi indivizi nefaști din istoria recentă a României pe care i-am menționat mai sus în numărul din luna martie a revistei „Contemporanul” (care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, totuși), adică într-un moment când era iminentă decizia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității de a constata calitatea sa de colaborator al fostei poliții politice. Ceea ce s-a și întâmplat, astfel că pe 4 aprilie CNSAS a inițiat o acțiune în justiție la Curtea de Apel București. Nicolae Manolescu a reacționat din poziția sa de Președinte al Uniunii Scriitorilor și, într-un editorial din „România literară”, a scris că dl. Breban a făcut Securității „declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase pentru noi”. Cu alte cuvinte, i-a „turnat” la Securitate pe Monica Lovinescu, Paul Goma și Mircea Eliade. Mai scria Nicolae Manolescu că Nicolae Breban a fost un „agent de influență” al Securității între scriitorii români. Dl. Breban a răspus cu demisia din conducerea Uniunii Scriitorilor.

Comportamentul dlui. Breban îl plasează în compania unor sinistre figuri gen Ilie Bădescu și Ion Coja, căci Nicolae Breban nu este primul intelectual român care răspunde unei acuzații de colaborare cu Securitatea (și mult mai mult decăt atăt în cazul lui I. B.) printr-un text antisemit sau favorabil legionarilor. Evident că există un anumit nivel de ranchiună infantilă într-un astfel de demers, ceva în genul adolescentului răsfățat și pârâcios care se supără pe toată lumea atunci când i se face observație. „Dacă cei care promovează democrația liberală nu mă vor, atunci o să le arăt eu evreilor”, par a spune acest gen de oameni. Pentru că acesta este adevărul adevărat, ei cred sincer că democrația liberală este o creație perfidă a „evreimii” (deși bănuiesc că discursul lor utilizează aici un termen peiorativ).

Cel mai prost păstrat secret al României post-comuniste este acesta: antisemitismul de tip fascistoid trăiește fericit în România europeană a anului 2011 și prosperă netulburat. Am avut ocazia să mă conving de această stare de fapt în nenumărate rânduri. Oameni foarte serioși și respectabili, personalități autentice ale vieții academice și persoane care influențează prin deciziile lor viața a milioane de oameni din această țară, cred cu tărie în bazaconiile cu conspirații ale evreilor care vor să stăpânească lumea. Am încercat mereu să-i ignor pe cei care debitează asemena scorneli fanteziste, atunci când nu aveau capacitatea să îmi influențeze direct cursul vieții. Iar minuscula comunitate evreiască, cu un rol periferic în viața socio-economică a țării, este prea puțin afectată de astfel de persoane. Nu asta este problema.

Prevederile legale care pedepsesc (foarte blând) manifestările antisemite nu sunt menite să-i protejeze pe evreii din România, ci societatea românească în întregul său, astfel încât să nu poată fi afectată de acțiunile unor lunatici care visează legionari verzi pe pereți și care aleargă după potcoave de evrei morți. Numai că nimeni nu binevoiește să le aplice. Astfel că personaje pe care le-aș numi caraghioase, dacă nu ar fi mai degrabă dezgustătoare, ca cei care se învârtesc în jurul ridicolei înjghebări neo-naziste intitulată „Noua Dreaptă”, continuă să-și facă de cap, iar intelectualii de la revista „Contemporanul” le fac publicitate. Ce fericiți trebuie să se fi simțit atunci când au publicat textul pro-legionar al lui Nicoale Breban! Le-au zis-o ei evreilor!

România de azi nu este caracterizată printr-un nivel pronunțat al antisemitismului, mai ales dacă îl comparăm cu cel din alte țări europene. Și acolo există un antisemitism rezidual al neanderthalienilor, reprezentat de grupări neo-naziste mai însemnate numeric și mai bine organizate decât omologii lor din cetele danubiene. Și acolo există un antisemitism al cercurilor intelectuale. Diferența în acest caz constă în natura antisemitismului, căci printre universitarii stângiști din Occident este larg răspândit fenomenul numit „noul antisemitism”, la care m-am referit pe larg într-un articol anterior („Despre Israel, stat rasist”). Pe scurt, ei afirmă deschis că urăsc statul Israel, israelienii și pe toți cei care îi susțin, dar cu evreii nu au nimic atâta timp cât se dezic de identitatea evreiască, de Iudaism și, practic, de orice îi face să fie ceea ce sunt. Dezgustător, desigur. Iar acei evrei care le-au făcut pe plac stângiștilor în numele unor ideologii strâmbe n-ar trebui să-și facă iluzii. Dacă, prin absurd, fanteziile Stângii s-ar împlini, atunci ei ar sfârși tot în vreun cuptor al unui lagăr de exterminare. Aceea este unica destinație finală pentru cozile de topor.

Situația este cu totul alta în România, acolo unde universitarii au prea puțină înclinație spre ideologiile Stângii. Antisemitismul din mediile intelectuale românești este de natură reziduală, o rămășiță a vechiului antisemitism interbelic, iar asta îl face mai puțin intens și mai puțin răspândit decât cel din universitățile occidentale. Dar nu și mai puțin periculos. Nu este periculos pentru evreii din România sau de oriunde, pentru care orice spun sau fac astfel de indivizi are relevanța urletului unui animal nocturn, orientat în direcția Lunii. Însă este periculos pentru fragila democrație liberală din România, pentru efortul de modernizare a acestei țări și de creștere a importanței sale în sisteme socio-economice globale.

Afișele grupării „Noua Dreaptă”, publicate în revista „Contemporanul” împreună cu articolul dlui. Breban

Editorii revistei „Contemporanul” par a dori să-și plaseze publicația în poziția de pol al antisemitismului din România, cu deschidere spre grupurile de huligani cu pretenții neo-naziste. Articolul de propagandă legionară publicat de directorul acestei reviste, dl. Nicolae Breban, nu este o întâmplare. Au mai existat derapaje în trecut. Dar acum cred că asistăm la un moment care merita semnalat. Desigur, reviste legionare sau național-bolșevice au mai existat în România ultimilor 20 de ani, iar numărul lor a fost neplăcut de mare. Însă niciuna dintre aceste tipărituri nu se apropia de prestigiul care a însoțit titlul „Contemporanul” de-a lungul istoriei culturii române din secolul trecut. Revista în care au publicat odată Felix Aderca, Barbu Fundoianu, Traistan Tzara, Ilarie Voronca sau Marcel Iancu ar putea apuca pe calea Fascismului.

Cred că Walter Bejamin a formulat cea mai inspirată definiție a Fascismului. „[…] Fascismul încearcă să ofere [maselor] un mod de exprimare care păstrează structura proprietății. Rezultatul logic al Fascismului este introducerea esteticii în viata politică. Violarea maselor, pe care Fascismul, cu al său cult al Conducătorului, le pune în genunchi, este reflectată de violarea aparatului [statal] care este presat să producă valori rituale.” Scriitorimea română a fost violată, intens și repetat, în timpul regimului național-bolșevic al lui Nicolae Ceaușescu, iar unora a început să le placă asta. Astfel că acum scriu Elogii fără să le-o mai ceară nimeni și continuă să colaboreze cu Securitatea, deși poliția politică și-a încetat activitatea. Acestea sunt deja excese, menite a satisface plăcerile lor vinovate.

Post-scriptum. Fostul meu amic Y., despre care scriam la începutul articolului, a început să împărtășească și el înclinația spre plăceri fascistoide, căci pe blogul său îi blesteamă pe evrei și credința lor pentru că l-a înșelat nevasta cu un rocker suedez.

[Articol publicat in „Revista mea” din Israel]

The Jewish Community of Romania from Israel Up Close on Vimeo.

În casa lui Moș Cadîr se mută Osama

29 Aprilie 2011 1 comentariu

O știre de săptămâna trecută, care a trecut aproape neobservată de mass-media audio-vizuală din România, ne spunea că direcția din Parchetul General care se ocupă de criminalitate organizată și terorism a făcut o percheziție la sediile Fundației „Taiba”, ale Centrului Cultural Islamic „Semiluna” și la domiciliile unor personaje care dirijează aceste organizații. Comunicatul DIICOT ne informează că a fost deschisă urmărirea penală împotriva acestor indivizi, suspectați că sunt implicați în finanțarea ilegală a activităților islamiste și în recrutarea de membri pentru organizațiile radicale, inclusiv prin acțiuni de prozelitism. Acțiunea a fost inițiată în urma solicitării formulate de autoritățile germane, care au semnalat prezența în România a unui egiptean cu cetățenie germană, condamnat pentru spălare de bani în folosul unei organizații teroriste. La percheziții au participat polițiști, jandarmi și ofițeri SRI.

Nu pot decât să salut această inițiativă a autorităților române. Dar trebuie să remarc, cu tristețe, că a fost nevoie de intervenția autorităților germane pentru ca mecanismul justiției românești să se pună în mișcare. Numeroasele articole publicate de presa centrală și locală (în particular, cea din Constanța) nu au fost suficiente. Avertizările publice lansate de Muftiul Cultului Musulman din România nu au fost suficiente. Declarația politică a deputatului care reprezintă minoritatea turco-tătară, făcută la microfonul Parlamentului, nu a fost suficientă. Nici dezvăluirea conținutului cablogramei ambasadorului Statelor Unite în care autoritățile române erau suspectate că au încheiat o înțelegere cu grupările teroriste, de aceea le permit să desfășoare activități de finanțare și recrutare pe teritoriul României, nu a fost suficientă. Nici măcar rapoartele anuale ale SRI, care evidențiază amenințările pentru securitatea națională generate de activitatea grupurilor teroriste islamice, nu au fost suficiente pentru ca autoritățile românești să facă ceva. A fost nevoie de o sesizare venită din partea justiției germane pentru ca rotițele justiției românești să înceapă să se miște puțin. În fine … mai bine mai târziu, decât niciodată.

Cititorul care nu a urmărit toate aceste intervenții în spațiul public, în care se atrăgea atenția asupra pericolului public creat de activitatea unor organizații ca Fundația „Taiba” și Centrul Cultural Islamic „Semiluna”, se poate întreba de ce merită aceste grupuri o atenție specială. Unde s-a depășit limita unei activități legitime într-un stat democratic, atunci când cei implicați reprezintă o cauză minoritară și ne-populară? De ce este necesară intervenția autorităților statului? Voi încerca să analizez în beneficiul cititorului discursul public referitor la acest mic segment al societății care a îmbrățișat cauza radicalismului islamist. Analiza mea va pune în evidență cei trei vectori pe care pare a se desfășura activitatea organizațiilor menționate mai sus, anume (1) subminarea conducerii oficiale a Cultului Musulman din România și încercarea de a se substitui acesteia, (2) activități de prozelitism și recrutare în favoarea organizațiilor islamiste radicale și (3) propaganda antisemită.

De la început trebuie subliniat că cele două organizații menționate anterior funcționează fără să aibă avizul Muftiatului, astfel că activitățile religioase pe care le desfășoară sunt în afara legii. Dar asta nu i-a împiedicat să construiască moschei și case de rugaciune clandestine. Miza inițială era populația imigrantă de turci, arabi și sudanezi. Asta i-a atras pe indivizi ca agentul sirian Nakechbandi Ahmed Mazhar sau pe Abu al-Ola al-Ghiti, sosit în România sub acoperirea de student la Medicină. Evident ca odată implantați în România au uitat de profesia medicală, s-au auto-proclamat „imami” ai „moscheilor” lor și au început să desfășoare activitățile pentru care DIICOT a declanșat acum urmărirea penală. Iar atunci când organizațiile lor s-au consolidat suficient de mult au mărit miza. Au recrutat tineri tătari din România pe care i-au trimis la studii teologice într-o școală islamică din Medina (Arabia Saudită), unde au fost îndoctrinați cu principiile dogmatice care îi ghidează acțiunile lui Osama bin-Laden, de exemplu. La întoarcere aceștia au pretins să le fie recunoscute studiile teologice și statutul de imam, ceea ce le-ar fi permis să preia controlul Muftiatului și să obțină poziția de deputat în Parlamentul României pentru Nakechbandi Ahmed Mazhar, Abu al-Ola al-Ghiti sau un acolit al lor.

Asistăm la un complot împotriva siguranței naționale a României. Dacă ar fi avut succes ar fi permis unor grupări islamiste radicale, cu legături în terorismul internațional, să acceseze informații cu caracter secret ale României și ale NATO. Prețul l-ar fi plătit comunitatea turco-tătară, ale cărei tradiții vechi de 800 de ani ar fi fost șterse cu buretele și date uitării, înlocuite de dogma teroristă. Pentru că despre asta este vorba. Muftiul Cultului Musulman afirma într-un interviu că acești așa-ziși „imami” nu convertesc prozeliți la Islam, ci la ideologia organizațiilor radicale. Iar prozelitismul a jucat un rol important în activitatea lor, încă de la început, căci acesta era mecanismul de recrutare a „băștinașilor” pentru cauza teroristă.

Desigur, nici antisemitismul nu putea să lipsească din toată ticăloșenia asta. Forumul „Islamul Azi” stă mărturie. Ce mai contează că încalcă legislația românească în felul ăsta. La câte legi încalcă deja … Indivizii mizează pe cele mai joase instincte pentru a corupe oameni, pentru a-i îndepărta de tradiție și rațiune. Astfel că au scos la bătaie tot arsenalul antisemitismului clasic, toate mizeriile extremei drepte.

Acestea sunt faptele. În loc de concluzie îmi vin în minte personajele piesei lui Victor Ion Popa. Bietul Moș Cadîr! A trăit o viață întreagă în bună pace și prietenie cu vecinii săi Tache și Ianche. Și-au crescut copiii împreună, s-au bucurat împreună și au plâns împreună. Iar acum apare de nicăieri un Osama cu acte măsluite care vrea să-l evacueze din casa bătrânească. Grea viață mai ai, măi Moș Cadîr.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)

Portretul luptatorului pentru supravietuire. La tinerete.

M-am uitat recent la flmul lui Constantin Popescu, „Portretul luptatorului la tinerete”. Este un film care a produs o oarecare valva la momentul lansarii sale, inclusiv o petitie impotriva programarii acestui film in cadrul „Festivalului de la Berlin” initiata de Dl. Katz (fondatorul unui ONG a carui misiune declarata este combaterea antisemitismului) si de Dl. Florian (directorul ONG-ului Dlui. Katz). Departe de mine gandul de a pune la indoiala sinceritatea actiunii Dlui. Katz, dar trebuie sa remarc lipsa de obiect si, in consecinta, de rezultat. In afara de informatia ca personajul principal a fost membru in Fratiile de Cruce, filmul nu face nicio referinta la Miscarea Legionara. Mai mult decat atat, din film rezulta ca majoritatea celorlalti partizani anti-comunisti nu fusesera legionari.  Astfel ca organizatorii „Festivalului de la Berlin” au respins petitia Dlui. Katz.

Filmul prezinta povestea lui Ion Gavrila Ogoranu si a grupului sau de partizani. Chiar daca realizatorul pare a-si fi propus un succes de casa, caci filmul include un numar mare de secvente inspirate de „Rambo”, ramane totusi intrebarea centrala a filmului: care a fost motivatia acestor oameni? Iar ca sa fie sigur ca privitorul intelege acest lucru, realizatorul plaseaza o replica cu acest subiect in partea a doua a filmului. Cred ca raspunsul este destul de clar: supravietuirea. Un regim extrem de brutal, care elimina orice pretentie de stat de drept (pe care ideologia marxista il considera a nu fi altceva decat un element opresiv al discursului capitalist), ii conduce pe cei declarati a priori ca „dusmani ai statului” la rezistenta armata. Aceasta este singura strategie de supravietuire posibila pentru cei ostracizati, cu perspectiva aproape certa a exterminarii, anume retragerea in zone greu accesibile si speranta ca sursa terorii va fi eliminata.

Povestea grupului din padurile Fagarasului mi-a amintit de povestea partizanilor evrei din mlastinile bielaruse si de filmul „Defiance”. Amenintati cu exterminarea dupa invazia trupelor naziste, fratii Bielski se refugiaza in paduri. Lor li se alatura alti tineri evrei, dar si persoane care nu au putere sau dorinta sa lupte. Incep sa se organizeze, sa caute hrana (principala prioritate), dar si dreptate. Executa colaboratori ai celor ce le schingiuisera si omorasera familiile, dar sunt constienti ca nu vor putea modifica situatia in mod semnificativ. Nici nu sunt adeptii unei ideologii care sa le ceara sa faca acest lucru sau sa piara luptand. Obiectivul lor este supravietuirea pana la momentul in care situatia se va modifica prin infrangerea trupelor naziste.

„Portretul luptatorului la tinerete” spune o poveste similara, dar nu abordeaza o problema delicata si importanta, poate chiar esentiala daca vrem sa vorbim de o rezistenta anti-comunista in Romania. Anume, ce s-ar fi intamplat daca acei tineri romani urmariti de Securitate ar fi intalnit in munti un tanar evreu urmarit de Securitate? Raspunsul la aceasta intrebare, destul de evident avand in vedere ca o parte substantiala dintre membrii grupului de partizani fusesera legionari, ne permite sa intelegem frustrarea lui Ion Gavrila Ogoranu, expimata in textul de la finalul filmului. Pentru domnia sa, vinovat pentru infrangerea partizanilor este poporul roman. Ceea ce Dl. Ogonaru nu a inteles sau a ales sa ignore este ca poporul roman a detestat comunismul, dar nici Romania legionara nu iubit-o niciodata.