Arhiva

Posts Tagged ‘miscarea legionara’

Excesele autoerotice ale scriitorimii române

11 August 2011 14 comentarii

În urmă cu mai mulți ani a apărut în București un grup de tineri scriitori care își spuneau „fracturiști”. De ce și-au spus așa este prea puțin important pentru povestea noastră, dar o să menționez că are legătură cu o bătaie de stradă în care cel mai bun prieten al celui care avea să devină, în cele din urmă, sufletul și inițiatorul grupului și-a rupt mâna. Atunci Y. și-a spus că este posibil să mori în orice clipă, iar ceea ce ai de spus poate să dispară odată cu tine. Mesajul său către societatea românească distilase o puternică doză de Anarhism, care la nivel teoretic presupune aversiune față de grotescul grobian al Fascismului, deși nu sunt convins că Y. știa asta. Dar așa am ajuns să ne cunoaștem.

Într-o zi mi-a trimis un email în care mă ruga să-mi spun părerea despre un anume autor. Y. și amicul său ajunseseră să înțeleagă că trebuie să se refere la o persoană în carne și oase, mai degraba decât la niște abstracțiuni, dacă doresc să îi audă cineva. Se mai gândiseră că trebuie să fie vorba despre o așa-zisă personalitate, pe cât de proeminentă pe atât de găunoasă, iar atacul lor trebuia să zguduie „establishment”-ul (cuvânt care, în acest context, se poate traduce prea bine prin „stabilimentul”) literar și să producă rumoare în cârciuma de la Muzeul Literaturii. Îmi amintesc că răspunsul meu începea cu următoarele cuvinte: „Iată ce se întâmplă atunci când cineva citește Nietzsche și nu înțelege nimic!” Era vorba de Nicolae Breban.

Mi-am amintit acest episod mai deunăzi, atunci când am aflat că Nicolae Breban a publicat în exclusivista revistă „Contemporanul” un articol în care îi elogiază pe Nae Ionescu și C. Z. Codreanu. Nu aș vrea să se înțeleagă că a publicat un articol în care îi menționează pe cei doi într-un mod elogios; nu este vorba despre așa ceva. Dl. Breban a publicat un Elogiu de genul celor scrise pentru Elena Ceaușescu, în care nu face economie de epitete bombastice și exprimări brobdingnaghiene. Iar editorul a găsit de cuviință să orneze textul dlui. Breban cu o imagine iconică a lui C. Z. Codreanu și cu fotografii ale afișelor grupării neo-naziste „Noua Dreaptă”, astfel încât mesajul transmis cititorului să fie complet și lipsit de echivoc.

Portretul lui C. Z. Codreanu cu care este ilustrat articolul lui Nicolae Breban

Dl. Breban a ales să publice un articol despre cei doi indivizi nefaști din istoria recentă a României pe care i-am menționat mai sus în numărul din luna martie a revistei „Contemporanul” (care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, totuși), adică într-un moment când era iminentă decizia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității de a constata calitatea sa de colaborator al fostei poliții politice. Ceea ce s-a și întâmplat, astfel că pe 4 aprilie CNSAS a inițiat o acțiune în justiție la Curtea de Apel București. Nicolae Manolescu a reacționat din poziția sa de Președinte al Uniunii Scriitorilor și, într-un editorial din „România literară”, a scris că dl. Breban a făcut Securității „declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase pentru noi”. Cu alte cuvinte, i-a „turnat” la Securitate pe Monica Lovinescu, Paul Goma și Mircea Eliade. Mai scria Nicolae Manolescu că Nicolae Breban a fost un „agent de influență” al Securității între scriitorii români. Dl. Breban a răspus cu demisia din conducerea Uniunii Scriitorilor.

Comportamentul dlui. Breban îl plasează în compania unor sinistre figuri gen Ilie Bădescu și Ion Coja, căci Nicolae Breban nu este primul intelectual român care răspunde unei acuzații de colaborare cu Securitatea (și mult mai mult decăt atăt în cazul lui I. B.) printr-un text antisemit sau favorabil legionarilor. Evident că există un anumit nivel de ranchiună infantilă într-un astfel de demers, ceva în genul adolescentului răsfățat și pârâcios care se supără pe toată lumea atunci când i se face observație. „Dacă cei care promovează democrația liberală nu mă vor, atunci o să le arăt eu evreilor”, par a spune acest gen de oameni. Pentru că acesta este adevărul adevărat, ei cred sincer că democrația liberală este o creație perfidă a „evreimii” (deși bănuiesc că discursul lor utilizează aici un termen peiorativ).

Cel mai prost păstrat secret al României post-comuniste este acesta: antisemitismul de tip fascistoid trăiește fericit în România europeană a anului 2011 și prosperă netulburat. Am avut ocazia să mă conving de această stare de fapt în nenumărate rânduri. Oameni foarte serioși și respectabili, personalități autentice ale vieții academice și persoane care influențează prin deciziile lor viața a milioane de oameni din această țară, cred cu tărie în bazaconiile cu conspirații ale evreilor care vor să stăpânească lumea. Am încercat mereu să-i ignor pe cei care debitează asemena scorneli fanteziste, atunci când nu aveau capacitatea să îmi influențeze direct cursul vieții. Iar minuscula comunitate evreiască, cu un rol periferic în viața socio-economică a țării, este prea puțin afectată de astfel de persoane. Nu asta este problema.

Prevederile legale care pedepsesc (foarte blând) manifestările antisemite nu sunt menite să-i protejeze pe evreii din România, ci societatea românească în întregul său, astfel încât să nu poată fi afectată de acțiunile unor lunatici care visează legionari verzi pe pereți și care aleargă după potcoave de evrei morți. Numai că nimeni nu binevoiește să le aplice. Astfel că personaje pe care le-aș numi caraghioase, dacă nu ar fi mai degrabă dezgustătoare, ca cei care se învârtesc în jurul ridicolei înjghebări neo-naziste intitulată „Noua Dreaptă”, continuă să-și facă de cap, iar intelectualii de la revista „Contemporanul” le fac publicitate. Ce fericiți trebuie să se fi simțit atunci când au publicat textul pro-legionar al lui Nicoale Breban! Le-au zis-o ei evreilor!

România de azi nu este caracterizată printr-un nivel pronunțat al antisemitismului, mai ales dacă îl comparăm cu cel din alte țări europene. Și acolo există un antisemitism rezidual al neanderthalienilor, reprezentat de grupări neo-naziste mai însemnate numeric și mai bine organizate decât omologii lor din cetele danubiene. Și acolo există un antisemitism al cercurilor intelectuale. Diferența în acest caz constă în natura antisemitismului, căci printre universitarii stângiști din Occident este larg răspândit fenomenul numit „noul antisemitism”, la care m-am referit pe larg într-un articol anterior („Despre Israel, stat rasist”). Pe scurt, ei afirmă deschis că urăsc statul Israel, israelienii și pe toți cei care îi susțin, dar cu evreii nu au nimic atâta timp cât se dezic de identitatea evreiască, de Iudaism și, practic, de orice îi face să fie ceea ce sunt. Dezgustător, desigur. Iar acei evrei care le-au făcut pe plac stângiștilor în numele unor ideologii strâmbe n-ar trebui să-și facă iluzii. Dacă, prin absurd, fanteziile Stângii s-ar împlini, atunci ei ar sfârși tot în vreun cuptor al unui lagăr de exterminare. Aceea este unica destinație finală pentru cozile de topor.

Situația este cu totul alta în România, acolo unde universitarii au prea puțină înclinație spre ideologiile Stângii. Antisemitismul din mediile intelectuale românești este de natură reziduală, o rămășiță a vechiului antisemitism interbelic, iar asta îl face mai puțin intens și mai puțin răspândit decât cel din universitățile occidentale. Dar nu și mai puțin periculos. Nu este periculos pentru evreii din România sau de oriunde, pentru care orice spun sau fac astfel de indivizi are relevanța urletului unui animal nocturn, orientat în direcția Lunii. Însă este periculos pentru fragila democrație liberală din România, pentru efortul de modernizare a acestei țări și de creștere a importanței sale în sisteme socio-economice globale.

Afișele grupării „Noua Dreaptă”, publicate în revista „Contemporanul” împreună cu articolul dlui. Breban

Editorii revistei „Contemporanul” par a dori să-și plaseze publicația în poziția de pol al antisemitismului din România, cu deschidere spre grupurile de huligani cu pretenții neo-naziste. Articolul de propagandă legionară publicat de directorul acestei reviste, dl. Nicolae Breban, nu este o întâmplare. Au mai existat derapaje în trecut. Dar acum cred că asistăm la un moment care merita semnalat. Desigur, reviste legionare sau național-bolșevice au mai existat în România ultimilor 20 de ani, iar numărul lor a fost neplăcut de mare. Însă niciuna dintre aceste tipărituri nu se apropia de prestigiul care a însoțit titlul „Contemporanul” de-a lungul istoriei culturii române din secolul trecut. Revista în care au publicat odată Felix Aderca, Barbu Fundoianu, Traistan Tzara, Ilarie Voronca sau Marcel Iancu ar putea apuca pe calea Fascismului.

Cred că Walter Bejamin a formulat cea mai inspirată definiție a Fascismului. „[…] Fascismul încearcă să ofere [maselor] un mod de exprimare care păstrează structura proprietății. Rezultatul logic al Fascismului este introducerea esteticii în viata politică. Violarea maselor, pe care Fascismul, cu al său cult al Conducătorului, le pune în genunchi, este reflectată de violarea aparatului [statal] care este presat să producă valori rituale.” Scriitorimea română a fost violată, intens și repetat, în timpul regimului național-bolșevic al lui Nicolae Ceaușescu, iar unora a început să le placă asta. Astfel că acum scriu Elogii fără să le-o mai ceară nimeni și continuă să colaboreze cu Securitatea, deși poliția politică și-a încetat activitatea. Acestea sunt deja excese, menite a satisface plăcerile lor vinovate.

Post-scriptum. Fostul meu amic Y., despre care scriam la începutul articolului, a început să împărtășească și el înclinația spre plăceri fascistoide, căci pe blogul său îi blesteamă pe evrei și credința lor pentru că l-a înșelat nevasta cu un rocker suedez.

[Articol publicat in „Revista mea” din Israel]

The Jewish Community of Romania from Israel Up Close on Vimeo.

Anunțuri

Portretul luptatorului pentru supravietuire. La tinerete.

M-am uitat recent la flmul lui Constantin Popescu, „Portretul luptatorului la tinerete”. Este un film care a produs o oarecare valva la momentul lansarii sale, inclusiv o petitie impotriva programarii acestui film in cadrul „Festivalului de la Berlin” initiata de Dl. Katz (fondatorul unui ONG a carui misiune declarata este combaterea antisemitismului) si de Dl. Florian (directorul ONG-ului Dlui. Katz). Departe de mine gandul de a pune la indoiala sinceritatea actiunii Dlui. Katz, dar trebuie sa remarc lipsa de obiect si, in consecinta, de rezultat. In afara de informatia ca personajul principal a fost membru in Fratiile de Cruce, filmul nu face nicio referinta la Miscarea Legionara. Mai mult decat atat, din film rezulta ca majoritatea celorlalti partizani anti-comunisti nu fusesera legionari.  Astfel ca organizatorii „Festivalului de la Berlin” au respins petitia Dlui. Katz.

Filmul prezinta povestea lui Ion Gavrila Ogoranu si a grupului sau de partizani. Chiar daca realizatorul pare a-si fi propus un succes de casa, caci filmul include un numar mare de secvente inspirate de „Rambo”, ramane totusi intrebarea centrala a filmului: care a fost motivatia acestor oameni? Iar ca sa fie sigur ca privitorul intelege acest lucru, realizatorul plaseaza o replica cu acest subiect in partea a doua a filmului. Cred ca raspunsul este destul de clar: supravietuirea. Un regim extrem de brutal, care elimina orice pretentie de stat de drept (pe care ideologia marxista il considera a nu fi altceva decat un element opresiv al discursului capitalist), ii conduce pe cei declarati a priori ca „dusmani ai statului” la rezistenta armata. Aceasta este singura strategie de supravietuire posibila pentru cei ostracizati, cu perspectiva aproape certa a exterminarii, anume retragerea in zone greu accesibile si speranta ca sursa terorii va fi eliminata.

Povestea grupului din padurile Fagarasului mi-a amintit de povestea partizanilor evrei din mlastinile bielaruse si de filmul „Defiance”. Amenintati cu exterminarea dupa invazia trupelor naziste, fratii Bielski se refugiaza in paduri. Lor li se alatura alti tineri evrei, dar si persoane care nu au putere sau dorinta sa lupte. Incep sa se organizeze, sa caute hrana (principala prioritate), dar si dreptate. Executa colaboratori ai celor ce le schingiuisera si omorasera familiile, dar sunt constienti ca nu vor putea modifica situatia in mod semnificativ. Nici nu sunt adeptii unei ideologii care sa le ceara sa faca acest lucru sau sa piara luptand. Obiectivul lor este supravietuirea pana la momentul in care situatia se va modifica prin infrangerea trupelor naziste.

„Portretul luptatorului la tinerete” spune o poveste similara, dar nu abordeaza o problema delicata si importanta, poate chiar esentiala daca vrem sa vorbim de o rezistenta anti-comunista in Romania. Anume, ce s-ar fi intamplat daca acei tineri romani urmariti de Securitate ar fi intalnit in munti un tanar evreu urmarit de Securitate? Raspunsul la aceasta intrebare, destul de evident avand in vedere ca o parte substantiala dintre membrii grupului de partizani fusesera legionari, ne permite sa intelegem frustrarea lui Ion Gavrila Ogoranu, expimata in textul de la finalul filmului. Pentru domnia sa, vinovat pentru infrangerea partizanilor este poporul roman. Ceea ce Dl. Ogonaru nu a inteles sau a ales sa ignore este ca poporul roman a detestat comunismul, dar nici Romania legionara nu iubit-o niciodata.