Arhiva

Posts Tagged ‘comunism’

După 22

În urmă cu circa 22 de ani, mai exact pe 15 iunie 1990, s-a petrecut în București unul dintre acele evenimente puțin remarcate de contemporani, care lasă o amprentă abia vizibilă pe memoria colectivă, dar care, până la urmă, se dovedesc a cântări greu atunci când balanța istoriei măsoară consecințe. Pentru mulți români, data de 15 iunie 1990 este asociată cu discursul rostit de Ion Iliescu în fața minerilor, la Complexul Expozițional. Nici nu este surprinzător, atâta timp cât șeful statului de atunci găsise de cuviință să le mulțumească unor grupuri de indivizi care tocmai ce se comportaseră față de bucureșteni cam la modul în care o făcea Armata Sovietică atunci când elibera un oraș european. Brutalizaseră locuitorii capitalei țării cu impunitate și ei știau asta, iar șeful statului venise să-i asigure că totul este în ordine.

Nu acel eveniment este însă pretextul prezentei reflecții. În ziua în care oamenii lui Ion Iliescu se adunau la Complexul Expozițional mai avea loc în București și o altă manifestație. Un grup de circa o sută de studenți, activi în Liga Studenților și în Piața Universității, se întâlneau în cantina complexului studențesc din Grozăvești. Nu se știe cine a avut idea organizării acestui eveniment, care nu a fost făcut public; participanții s-au anunțat unul pe altul și au venit. Cred că și ei au fost surprinși să vadă cât de mulți avuseseră curajul să participe la o manifestare atât de temerară, căci la ora la care era programată începerea evenimentului sala era plină până la refuz. Personalul cantinei, care nu fusese informat că se va organiza „ceva”, a fost rugat să părăsească incinta și, după o repriză de bombăneli, s-a conformat. Reuniunea Ligii Studenților din 15 iunie 1990 putea să înceapă.

Numai în mințile unor tineri de 20 de ani putea să se găsească acel sâmbure de nebunie care să-i facă să participe la un asemnenea eveniment. O parte dintre colegii lor, cei care avuseseră nefericirea să se găsească în sediul Universității în momentul invaziei minerești, fuseseră bătuți, arestați și torturați. Ca să ajungă în Grozăvești, cei care doreau să participe la protest trebuiau să treacă printr-un București aflat sub asediu, traversat de camioane pline cu mineri care agitau topoare și bâte în timp ce urlau sălbatic. Presupun că așa arătau orașele Chinei în timpul Revoluției Culturale, intrate sub stăpânirea Gărzilor Roșii maoiste. Noii revoluționari, veniți să consolideze cu puterea ciomagului regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, controlau transportul public și, în particular, metroul, ale cărui săli și peroane erau bântuite de patrule gata oricând să aplice justiția proletară oricui le părea suspect, dar mai ales studenților din universitățile bucureștene. Și totuși, un grup semnificativ de membri ai mișcării studențești din acele zile au reușit să se strecoare, să se întâlnească și să articuleze o voce a rezistenței.

Pentru regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, care părea a fi ocupat spațiul public într-un mod total, trebuie să fi fost o surpriză de proporții. Într-adevăr, în urma unui proces electoral viciat, în timpul căruia Puterea a deținut un cvasi-monopol al mediului audio-vizual pe care nu s-a sfiit să-l utilizeze, Stânga ajunsese să domine viața cetății și să exileze orice oponent într-un spațiu periferic. Dar nici această stare de fapt nu i s-a părut suficientă; dorea reducerea totală la tăcere a oricăror voci dizidente, iar victoria electorală părea a oferi momentul potrivit pentru a trece la fapte. Astfel că sediile partidelor politice de opoziție au fost distruse, fruntașii lor au fost vânați, spațiul simbolic din Piața Universității a fost violat. Și tocmai atunci când victoria Stângii părea totală, Liga Studenților din Universitatea București a anunțat că rezistă.
Este important să înțelegem acest fenomen și consecințele sale, dacă dorim să înțelegem semnificația evenimentelor din realitatea zilei de azi. Din ce consta acel ultim resort al rezistenței? Supusă unei presiuni enorme, capacitatea de a rezista a poporului român este contractată până la o ultimă redută. Care este această ultimă redută, acest ultim refugiu esențial de care ne agățăm atunci când trebuie să renunțăm la tot restul?

Este departe de mine gândul de a prezenta ceea ce făceau studenții universităților bucureștene în acele zile ca pe un eveniment izolat. O bună parte dintre profesorii lor gândeau la fel ca ei și nici cei din alte centre universitare nu făceau excepție. Dar rămâne faptul că studenții din Universitatea București au fost cei care au salvgardat vocea rezistenței în acel moment de cumpănă, când toți ceilalți fuseseră reduși la tăcere, astfel că răspunsul pe care îl căutăm se găsește printre cele afirmate de ei, atunci.

Conceptul central al discursului lor, așa cum mi-l amintesc acum, după 22 de ani, era Dreptatea. Nu era vorba despre justiție socială ori emancipări progresiste și, nici măcar, despre apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În ziua în care Ion Iliescu afirma impunitatea grupurilor de mineri, acel grup de studenți afirma exact contrariul, anume că toți cei responsabili pentru actele de violență, pentru arestări ilegale și torturi trebuiau să răspundă pe măsura faptelor lor. Era o exprimare a statului de drept, a ideii că guvernanții nu sunt mai presus de lege, că nu pot decide, după bunul lor plac, pedepsirea celor care le displac. Era exact acel adevăr neplăcut pe care persoane ca Ion Iliescu și Adrian Năstase ar vrea să-l facă uitat.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Atunci, în acea lună iunie a anului 1990, a început un proces de maturizare democratică a României, proces care plasează în centrul său construcția statului de drept. Marea demonstrație de forță a Stângii lui Ion Iliescu și Adrian Năstase marca un final. Mica demonstrație a studenților din Grozăvești marca un început. Era începutul unui proces care s-a dovedit a fi foarte dificil, căci pentru politicienii cu mentalități stângiste a fost greu să înțeleagă că nu pot guverna după cum le dictează bunul plac, sfidând reguli și legi. Niciodată nu a fost acest lucru mai evident decât în timpul ministeriatului lui Adrian Năstase, o perioadă a stagnării și sfidărilor grosolane. Transgresiunile sale păreau a se bucura de impunitate veșnică, dar lucrurile nu au stat așa. Justiția românească a ajuns la nivelul de maturitate care îi permite să-l condamne pe Adrian Năstase, chiar dacă numai pentru o mică parte dintre ilegalitățile pe care le-a comis.

A urmat melodrama din strada Zambaccian. Cabotinismul unui personaj care nu a privit niciodată dincolo de superficialitate și imagine publică a generat o încercare de ieșire din scenă demnă de politicienii lui Caragiale. A fost momentul în care fluxul de știri de pe Antena 3 s-a intersectat cu telenovelele de la televiziunea Acasă, formând o mixtură cu puternic iz balcanic. Adrian Năstase părăsește viața politică într-un mod lipsit de onoare și demnitate, purtat pe o targă și legat la gât cu un fular. Odată cu el iese din scenă și o anume Stângă politică, cea care a handicapat politica românească în ultimii 22 de ani. Pentru politicienii de tip Adrian Năstase, glonțul de calibrul 38 tras în seara zilei de 20 iunie a marcat începutul sfârșitului.

Dar există o lecție pentru toți oamenii politici români în această poveste. Poporul român poate să îndure mari lipsuri și suferințe. O istorie frământată l-a facut rezistent și capabil să depășească momente dificile. Dar pretinde un singur lucru de la conducătorii care îi cer să suporte greutăți: să fie oameni corecți. Mulți politicieni au crezut că sunt intangibili, că pot să păcălească Justiția și să amețească opinia publică, prea proastă pentru niște „șmecheri” ca ei. S-au crezut „băieți deștepți”. Dar niciunul nu a scăpat fără să plătească, în cele din urmă. Unii au fost pedepsiți prin vot, dar pentru alții pedeapsa a fost mult mai gravă.

Anunțuri

Saga unui viking beat

29 Iulie 2011 3 comentarii

”Summa pia gratia nostra conservando corpora et custodita, de gente fera Normannica nos libera, quæ nostra vastat, Deus, regna.” (în traducere liberă, „acordă-ne nouă cea mai înaltă bunăvoință ferind și păzind trupurile noastre, salvându-ne de sălbăticia tribului oamenilor nordului care devastează ținuturile noastre, Doamne, stăpânul nostru”). Aflat încă sub impresia tragicelor evenimente din Norvegia, am început acest text cu un fragment din rugăciunea pe care o rosteau europenii în secolul IX e.n. pentru a se proteja de vikingi, căci mi-e teamă că atentatele din Oslo sunt doar începutul. Voi apela la câteva amintiri din anul petrecut în Stockholm pentru a vă introduce o parte dintre problemele care îi frământă pe mulți scandinavi și care pot cauza grozăvii încă și mai mari.

Prima amintire
Ați întâlnit vreodată un suedez beat? Teribilă și dezgustătoare experiență! Ar fi trebuit să-l vedeți pe amicul meu ca să înțelegeți. Alcoolul îi pulverizează, își pierd instantaneu inhibițiile, iar odată cu ele dispare și orice normă de comportament. Atunci am putut afla că, în spatele măstii sale de taciturn multicultural, amicul meu îi ura pe cei care i-au furat țara. A fost primul lucru pe care l-a spus atunci când aburii alcolului au început să-l învăluie întru totul, anume că Suedia multiculturală de azi este foarte departe de țara de acum 30 de ani, cea pe care o invidia o lume întreagă, și că dorește ca toți cei care au napădit-o între timp să se întoarcă acolo de unde au venit. Mi-a mai spus că lucrurile s-au schimbat mult și de cele mai multe ori în rău, iar asta este destul de clar pentru toată lumea.

Mi-am amintit cuvintele lui săptămâna trecută, atunci când citeam într-un ziar suedez că a fost adoptată propunerea de lege ca o minimă cunoaștere a limbii suedeze să nu poată să fie o condiție discriminatorie pentru obținerea unui loc de muncă, oricare ar fi acesta. În acest fel a fost legiferată o realitate de fapt, iar asta în ciuda faptului că guvernul oferea cursuri gratuite de limba suedeză pentru rezidenți. Dar asimilarea unor cunoștințe de bază de limba suedeză presupune un mic efort intelectual, pe care prea puțini dintre rezidenții proveniți din Orient sunt dispuși să-l facă. O astfel de persoană poate să solicite acum o poziție care presupune interacțiunea cu publicul fără a cunoaște limba suedeză, iar legea nu permite să fie refuzată. Acesta este multiculturalismul, pe care îl detesta atât de mult amicul meu suedez.

A doua amintire
Un român aflat în trecere prin Suedia mi-a povestit următoarea întâmplare. Se afla în Stockholm de o săptămână și trebuia să ia metroul din stația centrală, acolo unde se intersectează trei magistrale. Pentru cei care nu au avut ocazia să trăiască o perioadă de timp în Suedia, trebuie să vă spun că există un principiu pe care pare a se întemeia cultura inginerească suedeză, anume acela că orice lucru trebuie făcut în cel mai complicat mod cu putință. Astfel că a găsi peronul corect în T-Centralen nu era o sarcină evidentă, mai ales pentru o persoană care abia sosise în Stockholm în urmă cu câteva zile. Naiv și lipsit de experiență, amicul meu a decis să solicite ajutorul unui angajat de la Metrou cu evidente origini orientale, care nu părea a desfășura o activitate concretă în acel moment.

Tabara de instruire a Partidului Muncitoresc din Norvegia

Individul a înțeles cu greu ce spunea. „Probabil că nu cunoaște limba engleză”, și-a zis amicul meu; „poate că omul abia a învățat limba suedeză și nu i se putea cere să învețe încă o limbă, chiar dacă toți suedezii vorbesc fluent limba engleză”. Într-adevăr, amicul meu era cam naiv pe atunci. După un timp, omul a apărut cu încă doi colegi, care nici ei nu păreau ocupați cu munca, și au început să țină sfat. S-a mai scurs un sfert de oră, interval de timp în care românul nostru a trecut de la neliniște la panică, după care unul dintre cei trei s-a apropiat și l-a întrebat dacă nu vorbește cumva limba arabă. „Doresc să vorbesc cu o persoană de origine suedeză”, a răspuns el pe un ton răspicat. Omul s-a îndepărtat vizibil ofensat, dar a chemat totuși pe cineva, căci acest gen de oameni se intimidează atunci când îi pui la punct. În scurt timp a venit o vikingă enormă, îmbrăcată în uniforma neagră a serviciului de pază, căreia i-a spus în ce consta problema lui, ea i-a dat indrumarea potrivită și zece secunde mai târziu era pe peron.

A treia amintire
Bucătăriile din Suedia sunt foarte mari. Pentru suedezi, bucătăria este un spațiu social, echivalentul sufrageriei de la noi. Într-o astfel de bucătărie l-am cunoscut pe vecinul meu, pastor luteran din Lulea și fost volutar într-un kibbutz din Israel. De la el am aflat că, în acest moment, trăiesc în Suedia circa nouă milioane de oameni, dintre care mai mult de un milion sunt imigranți recenți și familiile lor, majoritatea provenind din țări musulmane. Suedezii i-au primit cu brațele deschise, căci asta corespundea tradiției lor de popor tolereant care, de-a lungul istoriei sale, a oferit refugiu celor care veneau din bazinul Mării Baltice și, în particular, evreilor din Germania și Polonia. La rândul lor, aceștia s-au integrat perfect și, păstrându-și tradițiile culturale și religioase, au îmbogățit societatea suedeză. Așa că politicile de „open immigration” și multiculturalism, pe care le promova elita politică stângistă, păreau a fi o idee bună acum 30 de ani.

Pastorul mi-a mai spus că povestea care le-a fost „vândută” de clasa politică suna cam așa: sistemul de educație din Suedia este cel mai bun din lume, astfel că toți cei care îl vor absolvi peste 20 de ani vor fi specialiști de înaltă calificare sau chiar direct manageri, dar vom avea nevoie și de personal mai puțin calificat, provenit din țările lumii a treia. Evident că era o aiureală; nu poate exista un sistem de educație care să producă numai genii și directori, oricât de performant ar fi. Iar multiculturalismul, promovat la rangul de politică de stat, a fost utilizat ca justificare și protecție pentru noul model socio-economic, care s-a dovedit falimentar în cele din urmă. Din punctul de vedere al așa-zișilor „progresiști” modelul era justificat, chiar dacă păstra relațiile de producție capitaliste, pentru că avea o natură emancipatoare, conformă cu principiile multiculturalismului. Pe de altă parte, multiculturalismul proteja modelul socio-economic bazat pe imigrarea deschisă, căci cei care l-ar fi contestat puteau fi acuzați de rasism.

Victimele lui Anders Breivik, cu două zile înainte de atac

Atunci când guvernanții din Suedia au introdus legi care combăteau discriminarea, în particular cea pe criterii etnice sau culturale, nimeni nu a avut nimic de obiectat, dar nici nu știau exact care vor fi consecințele. Problema a fost că grupurile de imigranți au venit în Suedia cu tot cu valorile lor, cu mecanismele lor pentru rezolvarea conflictelor și cu propria etică a muncii, complet diferite de cele ale suedezilor. În locul promisei prosperități, rezultatul a fost degradarea pronunțată a calitatății vieții, iar legile anti-rasiste au început să fie percepute ca mecanisme pentru privilegierea grupurilor imigrante în defavoarea populației autohtone. În afară de asta, politicienii stângiști păreau a adopta constant pozițiile grupurilor minoritare, considerând că asta presupune solidaritatea cu cei oprimați. Această stare de fapt a fost excelent exprimată de politicianul suedez (sic!) Adly Abu Hajar, care afirma că Suedia este cel mai bun stat islamic din lume!

A patra amintire
Puțin înainte să plec spre Stockholm m-am întâlnit cu cineva care fusese acolo înaintea mea și pe care l-am rugat să-mi dea câteva sfaturi. Mi-a spus că dacă nu port kipah sau un alt semn distinctiv în public, atunci nu voi avea probleme în Stockholm. Dar în Malmö situația este cu totul alta. Presa din Suedia scria că Centrul Wiesenthal a avertizat împotriva efectuării de călătorii prin sudul Suediei de către evrei, ceea ce a condus la anularea planurilor unor companii americane de a filma în acea zonă. Viața evreilor de acolo a devenit cvasi-imposibilă, astfel că vechea lor comunitate, care datează din vremea Ligii Hanseatice, își trăiește ultimele clipe. Iar reacția primarului stângist din Malmö, care se menține la putere de mai bine de 15 ani cu voturile imigranților musulmani, a fost de a recomanda evreilor să se distanțeze public de statul Israel și să-și ascundă identitatea!

Astfel de evoluții sunt privite cu circumspecție de mulți suedezi. Astăzi pleacă evreii, dar mâine cui îi va veni rândul?! Deja emigrația din Suedia este în creștere. Iar perpetuarea unui model socio-economic care a eșuat naște întrebări asupra motivației reale pentru care politica „imigrației deschise” este aplicată în continuare. Tot mai mulți suedezi cred că elita politică stângistă importă votanți care să o țină la putere indiferent de consecințe și că politicienii suedezi și-au trădat poporul. Suedia și întreaga Scandinavie (poate cu excepția notabilă a Finlandei) stau pe un butoi cu pulbere.

Anders Breivik

Săptămâna trecută citeam într-un ziar suedez că un individ aflat în stare de ebrietate a atacat cu un cuțit un grup de băieți de origine kurdă, care jucau fotbal. Unul dintre băieți a decedat. Înainte de asta, un suedez a fost arestat pentru că a deschis focul cu o pușcă cu lunetă asupra celor aflați într-o moschee. Atunci când înțelegem situația reală din țările scandinave atentatele lui Anders Breivik îndreptate împotriva Partidului Muncitoresc din Norvegia nu mai par atât de surpinzătoare.

Adoptarea politicilor de „imigrație deschisă” și multiculturalism în Norvegia într-un mod încă și mai sectar decât în Suedia, fără dezbatere și exilându-i din spațiul public pe cei care le contestau, a condus la marginalizarea unui important număr de cetățeni. Era inevitabil ca printre ei să existe și o persoană labilă psihic, care avea să facă un gest extrem. Dacă elita politică se va claustra într-un cadru dogmatic, va atribui aceste evenimente întâmplării sau, încă și mai grav, va căuta țapi ispășitori, atunci va comite o gravă eroare. În lipsa unor analize de profunzime și a unor dezbateri publice inclusive, conflictele interne ale societăților scandinave se vor manifesta în moduri încă și mai grave. Amintiți-vă „sălbăticia tribului oamenilor nordului”, la care se referea rugăciunea medievală cu care am început articolul.

(Articol publicat in „Revista mea” din Israel)

The Jewish Community of Sweden 2010 from Israel Up Close on Vimeo.

Despre Israel, stat rasist

17 Aprilie 2011 1 comentariu

Mi s-a adus la cunoștință că luna trecută a avut loc festivalul anual al urii față de evrei, intitulat ”Israel Apartheid Week”. A fost un minunat prilej pentru stângiștii din peste 40 de campusuri ale universităților occidentale să sarbătorească împreună cu prietenii lor fasciști islamiști și cu alte persoane care-i urăsc pe evrei din principiu. La aflarea acestei vești mi-am amintit că, în urmă cu câțiva ani, am fost invitat la întâlnirea anuală a absolenților unei anumite instituții de învățământ superior occidentale și că ceea ce mi-a atras atenția era prezența pe lista vorbitorilor invitați a unui pastor luteran suedez care urma să conferențieze despre multiculturalism. Poziția domniei sale era că multiculturalismul nu este o chestiune de opțiune democratică (așa cum ar vrea Dreapta să credem) și că oricine nu este de acord cu punctul său de vedere trebuie să fie rasist. Cred că înțelegerea acestei poziții fundamentale a Stângii contempoane este foarte importantă și ne permite să răspundem la o întrebare care pare a-i depăși pe mulți analiști, iar printre ei destui evrei. Anume, de ce demonstrează împotriva Israelului hoarde isterice de stângiști occidentali care ignoră complet încălcările grosolane ale drepturilor omului în țările arabe, Rusia, China, etc.?

Un răspuns imediat, dar destul de modest, face apel la o formă de antisemitism visceral. Adică, avem de-a face cu același gen de oameni ca acum în urmă cu circa 80 sau 70 de ani. Pe atunci foloseau un discurs de dreapta si combăteau iudeo-comunismul, acum folosesc un discurs de stânga și se opun sionismului, dar tot ce vor este să omoare evrei, pe care-i urăsc pentru singurul motiv că sunt evrei. Acesta este însă un răspuns slab, căci nu explică mecanismele noii forme de antisemitism cu care ne confruntăm azi și, în consecință, nici motivul pentru care este atât de prezentă în campusurile universităților occidentale. Cred că un răspuns pertinent ar trebui să pornească de la examinarea transformărilor pe care le-au suferit ideologiile de stânga în ultimii 50 de ani și, în particular, după eșecul catastrofal al regimurilor marxiste.

Tema aleasă de pastorul luteran suedez pentru discursul său este indicativă pentru rolul central pe care îl joacă multiculturalismul în ideologia Stângii din acest moment. Multiculturalismul presupune posibilitatea existenței mai multor culturi în interiorul unui stat, a cărui datorie este de a prezerva integritatea acestor culturi și neutralitatea în raport cu ele. Prezumția este că două sau mai multe culturi sunt incomparabile și că a spune că membrii unei culturi trebuie ajutați să se adapteze vieții într-o societate modernă este echivalent cu opresiunea culturală și rasismul. Multiculturalismul se găsește la polul opus în raport cu ”statul național” și ”intregrarea socială”.

Noul antisemitism este o expresie a multiculturalismului. Orice stat poate fi expus experimentului multiculturalist, în afară de Statul Israel. Israelul este statul național prin excelență. Mai mult decât atât, Israelul reprezintă succesul unei opțiuni în construcția statului întemeiată pe integrarea socială a unor grupuri extrem de eterogene (inclusiv comunități din Africa de Est sau Orientul Mijlociu) în jurul unui deziderat comun. Adică, opusul multiculturalismului. Israelul s-a dovedit a fi o democrație sustenabilă, capabilă să se apere în fața agresiunii unor adversari care dispun de resurse și teritoriu enorme. Israelienii au creat o economie capitalistă inovativă și prosperă. De aceea, Israelul și israelienii reprezintă dovada palpabilă că opțini opuse principiilor fundamentale ale Stângii conduc la succes.

Acum devine evident de ce stângiștii occidentali urăsc Israelul, israelienii și pe toți cei care sunt de partea lor. Noul antisemitism înseamnă deligitimarea, demonizarea și aplicarea unui dublu standard pentru statul evreiesc. Aceste trei componente ale antisemitismului nu au nimic nou. Le regăsim în fiecare formă de antisemitism care a apărut de-a lungul istoriei. Ceea ce diferă este modul în care este identificat obiectul urii, adică ”evreul”. Într-o perioadă istorică era vorba de practicantul iudaismului, într-o alta de aparținătorul la o comunitate evreiască și descendenții săi. Astăzi este vorba de ”sionist”. Desigur, vechile forme de antisemitism continuă să existe și astăzi, într-un mod rezidual. Dar polul urii față de evrei este situat acum în spațiul Stângii, a celor care promovează agresiv multiculturalismul și, implicit, noul antisemitism.

Portretul luptatorului pentru supravietuire. La tinerete.

M-am uitat recent la flmul lui Constantin Popescu, „Portretul luptatorului la tinerete”. Este un film care a produs o oarecare valva la momentul lansarii sale, inclusiv o petitie impotriva programarii acestui film in cadrul „Festivalului de la Berlin” initiata de Dl. Katz (fondatorul unui ONG a carui misiune declarata este combaterea antisemitismului) si de Dl. Florian (directorul ONG-ului Dlui. Katz). Departe de mine gandul de a pune la indoiala sinceritatea actiunii Dlui. Katz, dar trebuie sa remarc lipsa de obiect si, in consecinta, de rezultat. In afara de informatia ca personajul principal a fost membru in Fratiile de Cruce, filmul nu face nicio referinta la Miscarea Legionara. Mai mult decat atat, din film rezulta ca majoritatea celorlalti partizani anti-comunisti nu fusesera legionari.  Astfel ca organizatorii „Festivalului de la Berlin” au respins petitia Dlui. Katz.

Filmul prezinta povestea lui Ion Gavrila Ogoranu si a grupului sau de partizani. Chiar daca realizatorul pare a-si fi propus un succes de casa, caci filmul include un numar mare de secvente inspirate de „Rambo”, ramane totusi intrebarea centrala a filmului: care a fost motivatia acestor oameni? Iar ca sa fie sigur ca privitorul intelege acest lucru, realizatorul plaseaza o replica cu acest subiect in partea a doua a filmului. Cred ca raspunsul este destul de clar: supravietuirea. Un regim extrem de brutal, care elimina orice pretentie de stat de drept (pe care ideologia marxista il considera a nu fi altceva decat un element opresiv al discursului capitalist), ii conduce pe cei declarati a priori ca „dusmani ai statului” la rezistenta armata. Aceasta este singura strategie de supravietuire posibila pentru cei ostracizati, cu perspectiva aproape certa a exterminarii, anume retragerea in zone greu accesibile si speranta ca sursa terorii va fi eliminata.

Povestea grupului din padurile Fagarasului mi-a amintit de povestea partizanilor evrei din mlastinile bielaruse si de filmul „Defiance”. Amenintati cu exterminarea dupa invazia trupelor naziste, fratii Bielski se refugiaza in paduri. Lor li se alatura alti tineri evrei, dar si persoane care nu au putere sau dorinta sa lupte. Incep sa se organizeze, sa caute hrana (principala prioritate), dar si dreptate. Executa colaboratori ai celor ce le schingiuisera si omorasera familiile, dar sunt constienti ca nu vor putea modifica situatia in mod semnificativ. Nici nu sunt adeptii unei ideologii care sa le ceara sa faca acest lucru sau sa piara luptand. Obiectivul lor este supravietuirea pana la momentul in care situatia se va modifica prin infrangerea trupelor naziste.

„Portretul luptatorului la tinerete” spune o poveste similara, dar nu abordeaza o problema delicata si importanta, poate chiar esentiala daca vrem sa vorbim de o rezistenta anti-comunista in Romania. Anume, ce s-ar fi intamplat daca acei tineri romani urmariti de Securitate ar fi intalnit in munti un tanar evreu urmarit de Securitate? Raspunsul la aceasta intrebare, destul de evident avand in vedere ca o parte substantiala dintre membrii grupului de partizani fusesera legionari, ne permite sa intelegem frustrarea lui Ion Gavrila Ogoranu, expimata in textul de la finalul filmului. Pentru domnia sa, vinovat pentru infrangerea partizanilor este poporul roman. Ceea ce Dl. Ogonaru nu a inteles sau a ales sa ignore este ca poporul roman a detestat comunismul, dar nici Romania legionara nu iubit-o niciodata.