Arhiva

Posts Tagged ‘antisemitism’

Excesele autoerotice ale scriitorimii române

11 August 2011 14 comentarii

În urmă cu mai mulți ani a apărut în București un grup de tineri scriitori care își spuneau „fracturiști”. De ce și-au spus așa este prea puțin important pentru povestea noastră, dar o să menționez că are legătură cu o bătaie de stradă în care cel mai bun prieten al celui care avea să devină, în cele din urmă, sufletul și inițiatorul grupului și-a rupt mâna. Atunci Y. și-a spus că este posibil să mori în orice clipă, iar ceea ce ai de spus poate să dispară odată cu tine. Mesajul său către societatea românească distilase o puternică doză de Anarhism, care la nivel teoretic presupune aversiune față de grotescul grobian al Fascismului, deși nu sunt convins că Y. știa asta. Dar așa am ajuns să ne cunoaștem.

Într-o zi mi-a trimis un email în care mă ruga să-mi spun părerea despre un anume autor. Y. și amicul său ajunseseră să înțeleagă că trebuie să se refere la o persoană în carne și oase, mai degraba decât la niște abstracțiuni, dacă doresc să îi audă cineva. Se mai gândiseră că trebuie să fie vorba despre o așa-zisă personalitate, pe cât de proeminentă pe atât de găunoasă, iar atacul lor trebuia să zguduie „establishment”-ul (cuvânt care, în acest context, se poate traduce prea bine prin „stabilimentul”) literar și să producă rumoare în cârciuma de la Muzeul Literaturii. Îmi amintesc că răspunsul meu începea cu următoarele cuvinte: „Iată ce se întâmplă atunci când cineva citește Nietzsche și nu înțelege nimic!” Era vorba de Nicolae Breban.

Mi-am amintit acest episod mai deunăzi, atunci când am aflat că Nicolae Breban a publicat în exclusivista revistă „Contemporanul” un articol în care îi elogiază pe Nae Ionescu și C. Z. Codreanu. Nu aș vrea să se înțeleagă că a publicat un articol în care îi menționează pe cei doi într-un mod elogios; nu este vorba despre așa ceva. Dl. Breban a publicat un Elogiu de genul celor scrise pentru Elena Ceaușescu, în care nu face economie de epitete bombastice și exprimări brobdingnaghiene. Iar editorul a găsit de cuviință să orneze textul dlui. Breban cu o imagine iconică a lui C. Z. Codreanu și cu fotografii ale afișelor grupării neo-naziste „Noua Dreaptă”, astfel încât mesajul transmis cititorului să fie complet și lipsit de echivoc.

Portretul lui C. Z. Codreanu cu care este ilustrat articolul lui Nicolae Breban

Dl. Breban a ales să publice un articol despre cei doi indivizi nefaști din istoria recentă a României pe care i-am menționat mai sus în numărul din luna martie a revistei „Contemporanul” (care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, totuși), adică într-un moment când era iminentă decizia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității de a constata calitatea sa de colaborator al fostei poliții politice. Ceea ce s-a și întâmplat, astfel că pe 4 aprilie CNSAS a inițiat o acțiune în justiție la Curtea de Apel București. Nicolae Manolescu a reacționat din poziția sa de Președinte al Uniunii Scriitorilor și, într-un editorial din „România literară”, a scris că dl. Breban a făcut Securității „declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase pentru noi”. Cu alte cuvinte, i-a „turnat” la Securitate pe Monica Lovinescu, Paul Goma și Mircea Eliade. Mai scria Nicolae Manolescu că Nicolae Breban a fost un „agent de influență” al Securității între scriitorii români. Dl. Breban a răspus cu demisia din conducerea Uniunii Scriitorilor.

Comportamentul dlui. Breban îl plasează în compania unor sinistre figuri gen Ilie Bădescu și Ion Coja, căci Nicolae Breban nu este primul intelectual român care răspunde unei acuzații de colaborare cu Securitatea (și mult mai mult decăt atăt în cazul lui I. B.) printr-un text antisemit sau favorabil legionarilor. Evident că există un anumit nivel de ranchiună infantilă într-un astfel de demers, ceva în genul adolescentului răsfățat și pârâcios care se supără pe toată lumea atunci când i se face observație. „Dacă cei care promovează democrația liberală nu mă vor, atunci o să le arăt eu evreilor”, par a spune acest gen de oameni. Pentru că acesta este adevărul adevărat, ei cred sincer că democrația liberală este o creație perfidă a „evreimii” (deși bănuiesc că discursul lor utilizează aici un termen peiorativ).

Cel mai prost păstrat secret al României post-comuniste este acesta: antisemitismul de tip fascistoid trăiește fericit în România europeană a anului 2011 și prosperă netulburat. Am avut ocazia să mă conving de această stare de fapt în nenumărate rânduri. Oameni foarte serioși și respectabili, personalități autentice ale vieții academice și persoane care influențează prin deciziile lor viața a milioane de oameni din această țară, cred cu tărie în bazaconiile cu conspirații ale evreilor care vor să stăpânească lumea. Am încercat mereu să-i ignor pe cei care debitează asemena scorneli fanteziste, atunci când nu aveau capacitatea să îmi influențeze direct cursul vieții. Iar minuscula comunitate evreiască, cu un rol periferic în viața socio-economică a țării, este prea puțin afectată de astfel de persoane. Nu asta este problema.

Prevederile legale care pedepsesc (foarte blând) manifestările antisemite nu sunt menite să-i protejeze pe evreii din România, ci societatea românească în întregul său, astfel încât să nu poată fi afectată de acțiunile unor lunatici care visează legionari verzi pe pereți și care aleargă după potcoave de evrei morți. Numai că nimeni nu binevoiește să le aplice. Astfel că personaje pe care le-aș numi caraghioase, dacă nu ar fi mai degrabă dezgustătoare, ca cei care se învârtesc în jurul ridicolei înjghebări neo-naziste intitulată „Noua Dreaptă”, continuă să-și facă de cap, iar intelectualii de la revista „Contemporanul” le fac publicitate. Ce fericiți trebuie să se fi simțit atunci când au publicat textul pro-legionar al lui Nicoale Breban! Le-au zis-o ei evreilor!

România de azi nu este caracterizată printr-un nivel pronunțat al antisemitismului, mai ales dacă îl comparăm cu cel din alte țări europene. Și acolo există un antisemitism rezidual al neanderthalienilor, reprezentat de grupări neo-naziste mai însemnate numeric și mai bine organizate decât omologii lor din cetele danubiene. Și acolo există un antisemitism al cercurilor intelectuale. Diferența în acest caz constă în natura antisemitismului, căci printre universitarii stângiști din Occident este larg răspândit fenomenul numit „noul antisemitism”, la care m-am referit pe larg într-un articol anterior („Despre Israel, stat rasist”). Pe scurt, ei afirmă deschis că urăsc statul Israel, israelienii și pe toți cei care îi susțin, dar cu evreii nu au nimic atâta timp cât se dezic de identitatea evreiască, de Iudaism și, practic, de orice îi face să fie ceea ce sunt. Dezgustător, desigur. Iar acei evrei care le-au făcut pe plac stângiștilor în numele unor ideologii strâmbe n-ar trebui să-și facă iluzii. Dacă, prin absurd, fanteziile Stângii s-ar împlini, atunci ei ar sfârși tot în vreun cuptor al unui lagăr de exterminare. Aceea este unica destinație finală pentru cozile de topor.

Situația este cu totul alta în România, acolo unde universitarii au prea puțină înclinație spre ideologiile Stângii. Antisemitismul din mediile intelectuale românești este de natură reziduală, o rămășiță a vechiului antisemitism interbelic, iar asta îl face mai puțin intens și mai puțin răspândit decât cel din universitățile occidentale. Dar nu și mai puțin periculos. Nu este periculos pentru evreii din România sau de oriunde, pentru care orice spun sau fac astfel de indivizi are relevanța urletului unui animal nocturn, orientat în direcția Lunii. Însă este periculos pentru fragila democrație liberală din România, pentru efortul de modernizare a acestei țări și de creștere a importanței sale în sisteme socio-economice globale.

Afișele grupării „Noua Dreaptă”, publicate în revista „Contemporanul” împreună cu articolul dlui. Breban

Editorii revistei „Contemporanul” par a dori să-și plaseze publicația în poziția de pol al antisemitismului din România, cu deschidere spre grupurile de huligani cu pretenții neo-naziste. Articolul de propagandă legionară publicat de directorul acestei reviste, dl. Nicolae Breban, nu este o întâmplare. Au mai existat derapaje în trecut. Dar acum cred că asistăm la un moment care merita semnalat. Desigur, reviste legionare sau național-bolșevice au mai existat în România ultimilor 20 de ani, iar numărul lor a fost neplăcut de mare. Însă niciuna dintre aceste tipărituri nu se apropia de prestigiul care a însoțit titlul „Contemporanul” de-a lungul istoriei culturii române din secolul trecut. Revista în care au publicat odată Felix Aderca, Barbu Fundoianu, Traistan Tzara, Ilarie Voronca sau Marcel Iancu ar putea apuca pe calea Fascismului.

Cred că Walter Bejamin a formulat cea mai inspirată definiție a Fascismului. „[…] Fascismul încearcă să ofere [maselor] un mod de exprimare care păstrează structura proprietății. Rezultatul logic al Fascismului este introducerea esteticii în viata politică. Violarea maselor, pe care Fascismul, cu al său cult al Conducătorului, le pune în genunchi, este reflectată de violarea aparatului [statal] care este presat să producă valori rituale.” Scriitorimea română a fost violată, intens și repetat, în timpul regimului național-bolșevic al lui Nicolae Ceaușescu, iar unora a început să le placă asta. Astfel că acum scriu Elogii fără să le-o mai ceară nimeni și continuă să colaboreze cu Securitatea, deși poliția politică și-a încetat activitatea. Acestea sunt deja excese, menite a satisface plăcerile lor vinovate.

Post-scriptum. Fostul meu amic Y., despre care scriam la începutul articolului, a început să împărtășească și el înclinația spre plăceri fascistoide, căci pe blogul său îi blesteamă pe evrei și credința lor pentru că l-a înșelat nevasta cu un rocker suedez.

[Articol publicat in „Revista mea” din Israel]

The Jewish Community of Romania from Israel Up Close on Vimeo.

Anunțuri

Saga unui viking beat

29 Iulie 2011 3 comentarii

”Summa pia gratia nostra conservando corpora et custodita, de gente fera Normannica nos libera, quæ nostra vastat, Deus, regna.” (în traducere liberă, „acordă-ne nouă cea mai înaltă bunăvoință ferind și păzind trupurile noastre, salvându-ne de sălbăticia tribului oamenilor nordului care devastează ținuturile noastre, Doamne, stăpânul nostru”). Aflat încă sub impresia tragicelor evenimente din Norvegia, am început acest text cu un fragment din rugăciunea pe care o rosteau europenii în secolul IX e.n. pentru a se proteja de vikingi, căci mi-e teamă că atentatele din Oslo sunt doar începutul. Voi apela la câteva amintiri din anul petrecut în Stockholm pentru a vă introduce o parte dintre problemele care îi frământă pe mulți scandinavi și care pot cauza grozăvii încă și mai mari.

Prima amintire
Ați întâlnit vreodată un suedez beat? Teribilă și dezgustătoare experiență! Ar fi trebuit să-l vedeți pe amicul meu ca să înțelegeți. Alcoolul îi pulverizează, își pierd instantaneu inhibițiile, iar odată cu ele dispare și orice normă de comportament. Atunci am putut afla că, în spatele măstii sale de taciturn multicultural, amicul meu îi ura pe cei care i-au furat țara. A fost primul lucru pe care l-a spus atunci când aburii alcolului au început să-l învăluie întru totul, anume că Suedia multiculturală de azi este foarte departe de țara de acum 30 de ani, cea pe care o invidia o lume întreagă, și că dorește ca toți cei care au napădit-o între timp să se întoarcă acolo de unde au venit. Mi-a mai spus că lucrurile s-au schimbat mult și de cele mai multe ori în rău, iar asta este destul de clar pentru toată lumea.

Mi-am amintit cuvintele lui săptămâna trecută, atunci când citeam într-un ziar suedez că a fost adoptată propunerea de lege ca o minimă cunoaștere a limbii suedeze să nu poată să fie o condiție discriminatorie pentru obținerea unui loc de muncă, oricare ar fi acesta. În acest fel a fost legiferată o realitate de fapt, iar asta în ciuda faptului că guvernul oferea cursuri gratuite de limba suedeză pentru rezidenți. Dar asimilarea unor cunoștințe de bază de limba suedeză presupune un mic efort intelectual, pe care prea puțini dintre rezidenții proveniți din Orient sunt dispuși să-l facă. O astfel de persoană poate să solicite acum o poziție care presupune interacțiunea cu publicul fără a cunoaște limba suedeză, iar legea nu permite să fie refuzată. Acesta este multiculturalismul, pe care îl detesta atât de mult amicul meu suedez.

A doua amintire
Un român aflat în trecere prin Suedia mi-a povestit următoarea întâmplare. Se afla în Stockholm de o săptămână și trebuia să ia metroul din stația centrală, acolo unde se intersectează trei magistrale. Pentru cei care nu au avut ocazia să trăiască o perioadă de timp în Suedia, trebuie să vă spun că există un principiu pe care pare a se întemeia cultura inginerească suedeză, anume acela că orice lucru trebuie făcut în cel mai complicat mod cu putință. Astfel că a găsi peronul corect în T-Centralen nu era o sarcină evidentă, mai ales pentru o persoană care abia sosise în Stockholm în urmă cu câteva zile. Naiv și lipsit de experiență, amicul meu a decis să solicite ajutorul unui angajat de la Metrou cu evidente origini orientale, care nu părea a desfășura o activitate concretă în acel moment.

Tabara de instruire a Partidului Muncitoresc din Norvegia

Individul a înțeles cu greu ce spunea. „Probabil că nu cunoaște limba engleză”, și-a zis amicul meu; „poate că omul abia a învățat limba suedeză și nu i se putea cere să învețe încă o limbă, chiar dacă toți suedezii vorbesc fluent limba engleză”. Într-adevăr, amicul meu era cam naiv pe atunci. După un timp, omul a apărut cu încă doi colegi, care nici ei nu păreau ocupați cu munca, și au început să țină sfat. S-a mai scurs un sfert de oră, interval de timp în care românul nostru a trecut de la neliniște la panică, după care unul dintre cei trei s-a apropiat și l-a întrebat dacă nu vorbește cumva limba arabă. „Doresc să vorbesc cu o persoană de origine suedeză”, a răspuns el pe un ton răspicat. Omul s-a îndepărtat vizibil ofensat, dar a chemat totuși pe cineva, căci acest gen de oameni se intimidează atunci când îi pui la punct. În scurt timp a venit o vikingă enormă, îmbrăcată în uniforma neagră a serviciului de pază, căreia i-a spus în ce consta problema lui, ea i-a dat indrumarea potrivită și zece secunde mai târziu era pe peron.

A treia amintire
Bucătăriile din Suedia sunt foarte mari. Pentru suedezi, bucătăria este un spațiu social, echivalentul sufrageriei de la noi. Într-o astfel de bucătărie l-am cunoscut pe vecinul meu, pastor luteran din Lulea și fost volutar într-un kibbutz din Israel. De la el am aflat că, în acest moment, trăiesc în Suedia circa nouă milioane de oameni, dintre care mai mult de un milion sunt imigranți recenți și familiile lor, majoritatea provenind din țări musulmane. Suedezii i-au primit cu brațele deschise, căci asta corespundea tradiției lor de popor tolereant care, de-a lungul istoriei sale, a oferit refugiu celor care veneau din bazinul Mării Baltice și, în particular, evreilor din Germania și Polonia. La rândul lor, aceștia s-au integrat perfect și, păstrându-și tradițiile culturale și religioase, au îmbogățit societatea suedeză. Așa că politicile de „open immigration” și multiculturalism, pe care le promova elita politică stângistă, păreau a fi o idee bună acum 30 de ani.

Pastorul mi-a mai spus că povestea care le-a fost „vândută” de clasa politică suna cam așa: sistemul de educație din Suedia este cel mai bun din lume, astfel că toți cei care îl vor absolvi peste 20 de ani vor fi specialiști de înaltă calificare sau chiar direct manageri, dar vom avea nevoie și de personal mai puțin calificat, provenit din țările lumii a treia. Evident că era o aiureală; nu poate exista un sistem de educație care să producă numai genii și directori, oricât de performant ar fi. Iar multiculturalismul, promovat la rangul de politică de stat, a fost utilizat ca justificare și protecție pentru noul model socio-economic, care s-a dovedit falimentar în cele din urmă. Din punctul de vedere al așa-zișilor „progresiști” modelul era justificat, chiar dacă păstra relațiile de producție capitaliste, pentru că avea o natură emancipatoare, conformă cu principiile multiculturalismului. Pe de altă parte, multiculturalismul proteja modelul socio-economic bazat pe imigrarea deschisă, căci cei care l-ar fi contestat puteau fi acuzați de rasism.

Victimele lui Anders Breivik, cu două zile înainte de atac

Atunci când guvernanții din Suedia au introdus legi care combăteau discriminarea, în particular cea pe criterii etnice sau culturale, nimeni nu a avut nimic de obiectat, dar nici nu știau exact care vor fi consecințele. Problema a fost că grupurile de imigranți au venit în Suedia cu tot cu valorile lor, cu mecanismele lor pentru rezolvarea conflictelor și cu propria etică a muncii, complet diferite de cele ale suedezilor. În locul promisei prosperități, rezultatul a fost degradarea pronunțată a calitatății vieții, iar legile anti-rasiste au început să fie percepute ca mecanisme pentru privilegierea grupurilor imigrante în defavoarea populației autohtone. În afară de asta, politicienii stângiști păreau a adopta constant pozițiile grupurilor minoritare, considerând că asta presupune solidaritatea cu cei oprimați. Această stare de fapt a fost excelent exprimată de politicianul suedez (sic!) Adly Abu Hajar, care afirma că Suedia este cel mai bun stat islamic din lume!

A patra amintire
Puțin înainte să plec spre Stockholm m-am întâlnit cu cineva care fusese acolo înaintea mea și pe care l-am rugat să-mi dea câteva sfaturi. Mi-a spus că dacă nu port kipah sau un alt semn distinctiv în public, atunci nu voi avea probleme în Stockholm. Dar în Malmö situația este cu totul alta. Presa din Suedia scria că Centrul Wiesenthal a avertizat împotriva efectuării de călătorii prin sudul Suediei de către evrei, ceea ce a condus la anularea planurilor unor companii americane de a filma în acea zonă. Viața evreilor de acolo a devenit cvasi-imposibilă, astfel că vechea lor comunitate, care datează din vremea Ligii Hanseatice, își trăiește ultimele clipe. Iar reacția primarului stângist din Malmö, care se menține la putere de mai bine de 15 ani cu voturile imigranților musulmani, a fost de a recomanda evreilor să se distanțeze public de statul Israel și să-și ascundă identitatea!

Astfel de evoluții sunt privite cu circumspecție de mulți suedezi. Astăzi pleacă evreii, dar mâine cui îi va veni rândul?! Deja emigrația din Suedia este în creștere. Iar perpetuarea unui model socio-economic care a eșuat naște întrebări asupra motivației reale pentru care politica „imigrației deschise” este aplicată în continuare. Tot mai mulți suedezi cred că elita politică stângistă importă votanți care să o țină la putere indiferent de consecințe și că politicienii suedezi și-au trădat poporul. Suedia și întreaga Scandinavie (poate cu excepția notabilă a Finlandei) stau pe un butoi cu pulbere.

Anders Breivik

Săptămâna trecută citeam într-un ziar suedez că un individ aflat în stare de ebrietate a atacat cu un cuțit un grup de băieți de origine kurdă, care jucau fotbal. Unul dintre băieți a decedat. Înainte de asta, un suedez a fost arestat pentru că a deschis focul cu o pușcă cu lunetă asupra celor aflați într-o moschee. Atunci când înțelegem situația reală din țările scandinave atentatele lui Anders Breivik îndreptate împotriva Partidului Muncitoresc din Norvegia nu mai par atât de surpinzătoare.

Adoptarea politicilor de „imigrație deschisă” și multiculturalism în Norvegia într-un mod încă și mai sectar decât în Suedia, fără dezbatere și exilându-i din spațiul public pe cei care le contestau, a condus la marginalizarea unui important număr de cetățeni. Era inevitabil ca printre ei să existe și o persoană labilă psihic, care avea să facă un gest extrem. Dacă elita politică se va claustra într-un cadru dogmatic, va atribui aceste evenimente întâmplării sau, încă și mai grav, va căuta țapi ispășitori, atunci va comite o gravă eroare. În lipsa unor analize de profunzime și a unor dezbateri publice inclusive, conflictele interne ale societăților scandinave se vor manifesta în moduri încă și mai grave. Amintiți-vă „sălbăticia tribului oamenilor nordului”, la care se referea rugăciunea medievală cu care am început articolul.

(Articol publicat in „Revista mea” din Israel)

The Jewish Community of Sweden 2010 from Israel Up Close on Vimeo.

„Acesta nu a fost un activist pentru pace”

Scriu aceste rânduri pentru a îmi exprima solidaritatea cu Geoffrey Alderman. Prof. Alderman este un distins universitar și cea mai importantă autoritate în istoria evreilor din Marea Britanie. În afara activității academice, Prof. Alderman publică în Jewish Chronicles articole prin care își exprimă puncte de vedere asupra unor evenimente din actualitate. În urmă cu o lună de zile a apărut un text cu semnătura sa care începea cu următoarele cuvinte: „Puține evenimente – nici măcar execuția lui Osama bin Laden – nu mi-au produs o plăcere atât de mare în ultimele săptămâni ca moartea așa-zisului activist pentru pace italian Vittorio Arrigoni.”

Cine a fost acest Vittorio Arrigoni și de ce a meritat dispariția sa atenția lui Geoffrey Alderman? Arrigoni a fost unul dintre fondatorii ISM – Gaza. ISM este numele mișcării de solidaritate internațională împotriva Israelului, un grup de stângiști care susțin activitățile violente anti-israeliene și care au legături strânse cu teroriștii palestinieni. În particular, ISM – Gaza este fracțiunea mișcării apropiată de Hamas. Este binecunoscut faptul că, spre deosebire de alte grupări palestiniene, Hamas își afirmă deschis intenția de a-i extermina pe evrei oriunde ar trăi și indiferent dacă sunt cetățeni israelieni sau nu. Iar Arrigoni a ales să locuiască în Gaza împreună cu alți „internaționali” stângiști și să faciliteze eforturile Mișcării Hamas pentru atingerea idealului menționat anterior. Era calea cea mai directă pentru a materializa prin acțiuni o ură viscerală față de evrei pe care nici măcar nu a mai încercat să o ascundă. Pe contul său de Facebook au fost postate mai multe caricaturi antisemite care amintesc de propaganda naziștilor și fotografia unui magazin la intrarea căruia fusese plasat un anunț cu următorul conținut: ”interzis câinilor și israelienilor”.

În 14 aprilie a acestui an, Arrigoni a fost răpit de o grupare salafistă care acționează în Gaza. Au cerut eliberarea șefului grupării respective, aflat într-o temniță a Hamas, în schimbul eliberării lui Arrigoni. Hamas a refuzat târgul, astfel că salafiștii l-au omorât pe Arrigoni prin strangulare. La rândul lor, oamenii Hamas i-au vânat pe cei care l-au omorât pe tovarășul lor și i-au executat. Astfel s-a încheiat temporar răfuiala între aceste două grupuri criminale, dintre care numai unul controlează Gaza în acest moment.

În articolul publicat o lună mai târziu, Prof. Alderman afirma că dispariția unei persoane atât de nefaste ca Arrigoni este un motiv de satisfacție. A fost suficient pentru ca un veritabil cor de voci stângiste să se dezlănțuie împotriva sa. Prima a fost Harriet Sherwood, corespondenta cotidianului britanic The Guardian în Israel. Au urmat Mehdi Hassan de la publicația stângistă New Statesman, Enea Baldi pentru Rinascita (cotidianul stângii naționale din Italia), Fabrizio Larusso în l’Unita (ziarul oficios al comuniștilor italieni), Davide Ghilotti în Il Fatto Quotidino (alt ziar comunist) și armata de blogări ai Stângii. Ce îi reproșează toți aceștia lui Geoffrey Alderman? Un singur lucru, anume acela că s-a bucurat la moarte unei ființe umane minunate, așa ca acest Vittorio Arrigoni. Atunci când un evreu este omorât de criminali cu motivație antisemită coriștii Stângii nu spun nimic. Mai mult decât atât, dacă deschid gura o fac pentru a găsi scuze criminalilor. Asasinarea cu bestialitate a unor copii și tineri israelieni din familia Fogel a fost un motiv de satisfacție pentru ei. Au celebrat atentatele și rachetele aruncate asupra Israelului ca pe niște gesturi progresiste și emancipatoare. Nu-i de mirare că l-au iubit atât de mult pe Arrigoni, cel care a mers un pas mai departe și a trecut de la admirația față de criminali la facilitarea crimei.

Într-un interviu acordat după apariția articolului, Prof. Alderman îl compară pe Arrigoni cu Hitler. În fond, diferența între cei doi era de natură cantitativă, căci Arrigoni a contribuit la moartea unui număr foarte mic de evrei în comparație cu performanțele lui Hitler, dar nu și calitativă. Într-un alt interviu îl asemuiește cu Mussolini. Dacă italienii au sarbatorit în piețe publice asasinarea lui Il Duce, de ce n-ar avea dreptul un evreu să-și exprime satisfacția față de dispariția unui individ care i-a urât pe evrei cu înverșunare?!

Nu sunt întru totul de acord cu Prof. Alderman. Viața și moartea acestui Arrigoni nu înseamnă nimic pentru mine. Numai când mă gândesc la el resimt o puternică senzație de dezgust, așa că prefer să-l ignor. Satisfacția mea își are originea în lovitura pe care evenimentele relatate mai sus o dau Stângii. Întreg eșafodajul său utopic, în care Israelul este „marele dezbinator” care împiedică oamenii din Orientul Mijlociu „să se adune laolaltă” transcenzând origini, s-a prăbușit în ridicol. Grupurile palestiniene, care ar fi trebuit să reprezinte forțele progresiste în fantezia stângistă, s-au dovedit a avea comportamentul bandelor criminale de la periferia Londrei sau Romei. Pentru ei, tinerii revoluționari „internaționali” nu reprezintă nimic mai mult decăt niște unelte oarbe, oferite de Allah spre a fi utilizate după poftă și apoi aruncate într-o ladă de gunoi. Asta a fost Arrigoni, un instrument fără minte și fără valoare. Dar nu trebuie să ne facem iluzii și să credem că Stânga ar putea avea acum o bruscă trezire. Va prefera să continue halucinația colectivă și să caute explicații fanteziste, mai degrabă decăt să vadă realitatea simplă și clară care stă în fața ochilor. Iar linșarea mediatică a lui Geoffrey Alderman este parte din acest efort.

În loc de încheiere, o ultimă informație. De ce credeți că gruparea salafistă l-a ales tocmai pe Vittorio Arrigoni dintre toți „internaționalii” pentru a fi răpit și, în cele din urmă, asasinat? Pentru că era homosexual.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)

Povești seviliene cu evrei și tauri

3 Iunie 2011 1 comentariu

Imaginați-vă un oraș medieval, cu străduțe inguste și pietruite, similar cu orașul vechi din Brașov, dar mult mai mare. Apoi imaginați-vă case cu două caturi, vopsite în culori vii, cu ferestre și intrări încadrate de ghivece cu flori. Totul pare imaculat și strălucitor, parcă prea frumos pentru a fi real. Dar, din când în când, străzile se deschid în piațete perfect pătrate, unde câțiva oameni stau „la o vorba si la un vin” pe terasele restaurantelor. Parcă de nicăieri se aude o muzică ”fierbinte”, care rezonează cu soarele dogoritor de deasupra capului. Întreg spațiul pare inundat de o lumină orbitoare. Vă aflați în La Juderia, fostul cartier evreiesc din Sevilia.

Pentru un biet evreu așkenaz ca mine, plimbarea prin La Juderia a avut valențe estetice în aceeași mărură în care a avut un efect terpeutic. Așa trăiau evreii sefarzi în urmă cu 1000 de ani, în cartiere care uimesc și astăzi prin nivelul de civilizație. Am face bine să nu uităm asta. În urmă cu câțiva ani, pe vremea când locuiam în Manchester, gazda mea m-a invitat să megem împreună la esnoga (adica, sinagoga) sefardă pentru serviciul religios de Shabbat. Prietena mea nu era sefardă, dar majoritatea membrilor acestei comunități din sudul orașului Manchester hotărâseră să nu mai meargă la sinagoga așkenază de când venise un nou rabin, care era mult prea rigid. Le interzisese să vină la sinagogă cu mașina, în timpul Shabbatului. Păi atunci pentru ce și-au mai cumpărat ultimul tip de Ferrari sau Mercedes, dacă restul comunității nu poate să-i vadă și să-i invidieze?! Rabinul sefard nu le amintise această interdicție, doar îi rugase să nu-și parcheze mașinile chiar în fața sinagogii (sic!). A fost suficient pentru ca această comunitate de așkenazi să trecă peste prejudecățile față de sefarzi. Dar gazda mea îmi spunea că bunicii ei nu ar fi discutat niciodată cu un sefard, indiferent de circumstanțe.

Revin la Sevilia și la evreii ei. Istoria acestei comunități ne spune că rădăcinile sale se pierd în negura timpului. Cu siguranță exista în timpul regilor vizigoți ai Spaniei și în timpul primilor cuceritori mauri din dinastia Umayyazilor. Situația sa a început să se modifice după ce berberii marocani au început să-și însușească posesiunile musulmane din Al-Andalus. Aceștia au instaurat un regim pe care în ziua de azi l-am numi ”fundamentalist”, astfel că situația ne-musulmanilor care trăiau sub stăpânirea lor s-a deteriorat brusc. Creștinii au fugit în teritoriile controlate de regii catolici, iar odată cu ei au plecat și mulți evrei. Cei care au rămas au fost supuși birurilor grele și umilințelor zilnice. Dar fundamentalismul este ultimul refugiu al celor care simt că sunt pe cale să piardă. Astfel că nu a trecut mult timp (la scara istoriei) până când Reconquista a ajuns la Sevilia. Evreii i-au privit pe regii creștini ca pe niște eliberatori și au luptat cu entuziasm de partea lor. Iar după cucerirea orașului au fost răsplătiți. Din această perioadă datează La Juderia, plasată nu departe de palatul regal Alcazar și întărită cu ziduri puternice de aparare. În epoca de maximă înflorire a comunității evreilor sevilieni, La Juderia găzduia mai mult de 6000 de familii.

Nu departe de fostul cartier evreiesc se găsește Plaza de Torros, arena în care au loc luptele cu tauri. Am asistat și eu la acest spectacol de eleganță și sadism care este o corrida. Pentru cei care nu au gustat o astfel de experiență până acum, iată o scurtă descriere. Taurului – un animal de 400-500 de kilograme – i se dă drumul într-o arenă circulară. În acest moment este speriat și dezorientat, astfel că instinctiv încercă să ocupe centrul arenei. Sărmanul animal nu știe că, orice ar face, soarta sa este pecetluită. Nu va mai ieși din arenă decât mort. Matatdorul și echipa sa de toreadori încep prin a-l ațâța, încercând să-l facă să-și consume energia până la ultima picătură. Apoi îi aplica o serie de lovituri cu sulița și cu un fel de țepușe numite banderillas. Numai acum, după ce animalul este rănit și epuizat, matadorul încercă să-i dispute supremația centrului arenei. Taurul rezistă cu ultimele forțe, dar asta nu face decăt să-l sleiască și mai mult. Voci din public încep să strige ”mata lo, mata lo”. Adică, ”omoară-l, omoară-l”. În cele din urmă, matadorul le satisface dorința și îi aplica taurului o lovitură de spadă care atinge un organ vital. Bietul animal simte că minutele îi sunt numărate și se retrage spre marginea arenei. Are o singură dorință, anume aceea să fie lăsat să moară în liniște. Dar asta nu este posibil, căci spectacolul nu se poate termina până când nu își dă duhul. Echipa de toreadori se strânge în jurul său, îl ațâță cu capele și îl împung cu pumnale. Totul se încheie în chinurile animalului și ovațiile publicului. Iar apoi spectacolul reîncepe și un alt animal este aruncat în arenă, căci la o corrida sunt sacrificați șase tauri. Seara târziu, dupâ ce și-au astâmpărat pentru o vreme setea de sânge, sevilienii pleacă acasă.

Un popor care vede în corrida simbolul său național este în stare de orice. Nu trebuie să ne mirăm că și soarta comunității evreilor sevilieni a fost tristă, în cele din urmă. În timp, nu au mai fost atât de utili regilor spanioli. Iar pe măsură ce importanța lor scădea, creștea invidia față de ei. Astfel că, la mai bine de 100 de ani de la eliberarea Seviliei de musulmani, au fost atacați de concitadinii lor. O bună parte au fost omorâți, cei mai mulți au ales să plece pe calea bejaniei, iar câțiva au rămas, până când au fost și ei expulzați din Spania odată cu restul evreilor. Puternicele ziduri de apărare ale La Juderiei nu le-au folosit la nimic. Atunci când ești înconjurat de o populație însetată de sânge, nu este niciodată o idee bună să te retragi în spatele unui zid, chiar dacă este completat de un ”dom de oțel”. Aceasta este lecția pe care ne-o transmit evreii sevilieni nouă, celor care iubim Israelul de aproape sau de mai departe.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)

În casa lui Moș Cadîr se mută Osama

29 Aprilie 2011 1 comentariu

O știre de săptămâna trecută, care a trecut aproape neobservată de mass-media audio-vizuală din România, ne spunea că direcția din Parchetul General care se ocupă de criminalitate organizată și terorism a făcut o percheziție la sediile Fundației „Taiba”, ale Centrului Cultural Islamic „Semiluna” și la domiciliile unor personaje care dirijează aceste organizații. Comunicatul DIICOT ne informează că a fost deschisă urmărirea penală împotriva acestor indivizi, suspectați că sunt implicați în finanțarea ilegală a activităților islamiste și în recrutarea de membri pentru organizațiile radicale, inclusiv prin acțiuni de prozelitism. Acțiunea a fost inițiată în urma solicitării formulate de autoritățile germane, care au semnalat prezența în România a unui egiptean cu cetățenie germană, condamnat pentru spălare de bani în folosul unei organizații teroriste. La percheziții au participat polițiști, jandarmi și ofițeri SRI.

Nu pot decât să salut această inițiativă a autorităților române. Dar trebuie să remarc, cu tristețe, că a fost nevoie de intervenția autorităților germane pentru ca mecanismul justiției românești să se pună în mișcare. Numeroasele articole publicate de presa centrală și locală (în particular, cea din Constanța) nu au fost suficiente. Avertizările publice lansate de Muftiul Cultului Musulman din România nu au fost suficiente. Declarația politică a deputatului care reprezintă minoritatea turco-tătară, făcută la microfonul Parlamentului, nu a fost suficientă. Nici dezvăluirea conținutului cablogramei ambasadorului Statelor Unite în care autoritățile române erau suspectate că au încheiat o înțelegere cu grupările teroriste, de aceea le permit să desfășoare activități de finanțare și recrutare pe teritoriul României, nu a fost suficientă. Nici măcar rapoartele anuale ale SRI, care evidențiază amenințările pentru securitatea națională generate de activitatea grupurilor teroriste islamice, nu au fost suficiente pentru ca autoritățile românești să facă ceva. A fost nevoie de o sesizare venită din partea justiției germane pentru ca rotițele justiției românești să înceapă să se miște puțin. În fine … mai bine mai târziu, decât niciodată.

Cititorul care nu a urmărit toate aceste intervenții în spațiul public, în care se atrăgea atenția asupra pericolului public creat de activitatea unor organizații ca Fundația „Taiba” și Centrul Cultural Islamic „Semiluna”, se poate întreba de ce merită aceste grupuri o atenție specială. Unde s-a depășit limita unei activități legitime într-un stat democratic, atunci când cei implicați reprezintă o cauză minoritară și ne-populară? De ce este necesară intervenția autorităților statului? Voi încerca să analizez în beneficiul cititorului discursul public referitor la acest mic segment al societății care a îmbrățișat cauza radicalismului islamist. Analiza mea va pune în evidență cei trei vectori pe care pare a se desfășura activitatea organizațiilor menționate mai sus, anume (1) subminarea conducerii oficiale a Cultului Musulman din România și încercarea de a se substitui acesteia, (2) activități de prozelitism și recrutare în favoarea organizațiilor islamiste radicale și (3) propaganda antisemită.

De la început trebuie subliniat că cele două organizații menționate anterior funcționează fără să aibă avizul Muftiatului, astfel că activitățile religioase pe care le desfășoară sunt în afara legii. Dar asta nu i-a împiedicat să construiască moschei și case de rugaciune clandestine. Miza inițială era populația imigrantă de turci, arabi și sudanezi. Asta i-a atras pe indivizi ca agentul sirian Nakechbandi Ahmed Mazhar sau pe Abu al-Ola al-Ghiti, sosit în România sub acoperirea de student la Medicină. Evident ca odată implantați în România au uitat de profesia medicală, s-au auto-proclamat „imami” ai „moscheilor” lor și au început să desfășoare activitățile pentru care DIICOT a declanșat acum urmărirea penală. Iar atunci când organizațiile lor s-au consolidat suficient de mult au mărit miza. Au recrutat tineri tătari din România pe care i-au trimis la studii teologice într-o școală islamică din Medina (Arabia Saudită), unde au fost îndoctrinați cu principiile dogmatice care îi ghidează acțiunile lui Osama bin-Laden, de exemplu. La întoarcere aceștia au pretins să le fie recunoscute studiile teologice și statutul de imam, ceea ce le-ar fi permis să preia controlul Muftiatului și să obțină poziția de deputat în Parlamentul României pentru Nakechbandi Ahmed Mazhar, Abu al-Ola al-Ghiti sau un acolit al lor.

Asistăm la un complot împotriva siguranței naționale a României. Dacă ar fi avut succes ar fi permis unor grupări islamiste radicale, cu legături în terorismul internațional, să acceseze informații cu caracter secret ale României și ale NATO. Prețul l-ar fi plătit comunitatea turco-tătară, ale cărei tradiții vechi de 800 de ani ar fi fost șterse cu buretele și date uitării, înlocuite de dogma teroristă. Pentru că despre asta este vorba. Muftiul Cultului Musulman afirma într-un interviu că acești așa-ziși „imami” nu convertesc prozeliți la Islam, ci la ideologia organizațiilor radicale. Iar prozelitismul a jucat un rol important în activitatea lor, încă de la început, căci acesta era mecanismul de recrutare a „băștinașilor” pentru cauza teroristă.

Desigur, nici antisemitismul nu putea să lipsească din toată ticăloșenia asta. Forumul „Islamul Azi” stă mărturie. Ce mai contează că încalcă legislația românească în felul ăsta. La câte legi încalcă deja … Indivizii mizează pe cele mai joase instincte pentru a corupe oameni, pentru a-i îndepărta de tradiție și rațiune. Astfel că au scos la bătaie tot arsenalul antisemitismului clasic, toate mizeriile extremei drepte.

Acestea sunt faptele. În loc de concluzie îmi vin în minte personajele piesei lui Victor Ion Popa. Bietul Moș Cadîr! A trăit o viață întreagă în bună pace și prietenie cu vecinii săi Tache și Ianche. Și-au crescut copiii împreună, s-au bucurat împreună și au plâns împreună. Iar acum apare de nicăieri un Osama cu acte măsluite care vrea să-l evacueze din casa bătrânească. Grea viață mai ai, măi Moș Cadîr.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)

Despre Israel, stat rasist

17 Aprilie 2011 1 comentariu

Mi s-a adus la cunoștință că luna trecută a avut loc festivalul anual al urii față de evrei, intitulat ”Israel Apartheid Week”. A fost un minunat prilej pentru stângiștii din peste 40 de campusuri ale universităților occidentale să sarbătorească împreună cu prietenii lor fasciști islamiști și cu alte persoane care-i urăsc pe evrei din principiu. La aflarea acestei vești mi-am amintit că, în urmă cu câțiva ani, am fost invitat la întâlnirea anuală a absolenților unei anumite instituții de învățământ superior occidentale și că ceea ce mi-a atras atenția era prezența pe lista vorbitorilor invitați a unui pastor luteran suedez care urma să conferențieze despre multiculturalism. Poziția domniei sale era că multiculturalismul nu este o chestiune de opțiune democratică (așa cum ar vrea Dreapta să credem) și că oricine nu este de acord cu punctul său de vedere trebuie să fie rasist. Cred că înțelegerea acestei poziții fundamentale a Stângii contempoane este foarte importantă și ne permite să răspundem la o întrebare care pare a-i depăși pe mulți analiști, iar printre ei destui evrei. Anume, de ce demonstrează împotriva Israelului hoarde isterice de stângiști occidentali care ignoră complet încălcările grosolane ale drepturilor omului în țările arabe, Rusia, China, etc.?

Un răspuns imediat, dar destul de modest, face apel la o formă de antisemitism visceral. Adică, avem de-a face cu același gen de oameni ca acum în urmă cu circa 80 sau 70 de ani. Pe atunci foloseau un discurs de dreapta si combăteau iudeo-comunismul, acum folosesc un discurs de stânga și se opun sionismului, dar tot ce vor este să omoare evrei, pe care-i urăsc pentru singurul motiv că sunt evrei. Acesta este însă un răspuns slab, căci nu explică mecanismele noii forme de antisemitism cu care ne confruntăm azi și, în consecință, nici motivul pentru care este atât de prezentă în campusurile universităților occidentale. Cred că un răspuns pertinent ar trebui să pornească de la examinarea transformărilor pe care le-au suferit ideologiile de stânga în ultimii 50 de ani și, în particular, după eșecul catastrofal al regimurilor marxiste.

Tema aleasă de pastorul luteran suedez pentru discursul său este indicativă pentru rolul central pe care îl joacă multiculturalismul în ideologia Stângii din acest moment. Multiculturalismul presupune posibilitatea existenței mai multor culturi în interiorul unui stat, a cărui datorie este de a prezerva integritatea acestor culturi și neutralitatea în raport cu ele. Prezumția este că două sau mai multe culturi sunt incomparabile și că a spune că membrii unei culturi trebuie ajutați să se adapteze vieții într-o societate modernă este echivalent cu opresiunea culturală și rasismul. Multiculturalismul se găsește la polul opus în raport cu ”statul național” și ”intregrarea socială”.

Noul antisemitism este o expresie a multiculturalismului. Orice stat poate fi expus experimentului multiculturalist, în afară de Statul Israel. Israelul este statul național prin excelență. Mai mult decât atât, Israelul reprezintă succesul unei opțiuni în construcția statului întemeiată pe integrarea socială a unor grupuri extrem de eterogene (inclusiv comunități din Africa de Est sau Orientul Mijlociu) în jurul unui deziderat comun. Adică, opusul multiculturalismului. Israelul s-a dovedit a fi o democrație sustenabilă, capabilă să se apere în fața agresiunii unor adversari care dispun de resurse și teritoriu enorme. Israelienii au creat o economie capitalistă inovativă și prosperă. De aceea, Israelul și israelienii reprezintă dovada palpabilă că opțini opuse principiilor fundamentale ale Stângii conduc la succes.

Acum devine evident de ce stângiștii occidentali urăsc Israelul, israelienii și pe toți cei care sunt de partea lor. Noul antisemitism înseamnă deligitimarea, demonizarea și aplicarea unui dublu standard pentru statul evreiesc. Aceste trei componente ale antisemitismului nu au nimic nou. Le regăsim în fiecare formă de antisemitism care a apărut de-a lungul istoriei. Ceea ce diferă este modul în care este identificat obiectul urii, adică ”evreul”. Într-o perioadă istorică era vorba de practicantul iudaismului, într-o alta de aparținătorul la o comunitate evreiască și descendenții săi. Astăzi este vorba de ”sionist”. Desigur, vechile forme de antisemitism continuă să existe și astăzi, într-un mod rezidual. Dar polul urii față de evrei este situat acum în spațiul Stângii, a celor care promovează agresiv multiculturalismul și, implicit, noul antisemitism.

Fascinatia islamica a mortii

5 Martie 2011 2 comentarii

Intr-o postare mai veche promiteam sa revin asupra subiectului legat de Fundatia Taiba din Romania. Mi-am amintit acest lucru atunci cand ma uitam la filmul “Negustorul de pietre pretioase”, difuzat de ProCinema. Filmul lui Renzo Martinelli prezinta povestea unui profesor universitar italian si a sotiei sale. Alceo Baldini este un profesor de la o universitate din Roma care, aflat in Kenya in momentul atentatului de la ambasada americana, este ranit grav si isi pierde ambele picioare. Din acel moment isi dedica viata si forta intelectuala avertizarii Occidentului asupra pericolului agresiunii islamice. Dar sarcina sa este departe de a fi usoara, iar opozitia fata de afirmarea publica a unor adevaruri incomode vine chiar si de la prietenul si editorul sau. Astfel ca decide sa-si ia o mica vacanta si sa plece cu frumoasa sa sotie in Turcia, intr-un tinut foarte important pentru originile Crestinismului, dar care acum este complet islamizat si gazda a sectei misticilor sufisti. Iar aici destinul sau se intersecteaza cu cel al unui alt italian, care s-a convertit la Islam (interpretat de Harvey Keitel) – negustorul de pietre pretioase.

Tema filmului este forta de seductie a abandonarii ratiunii si consecintele sale. Sotia profesorului – frumoasa italiana – cade prada fascinatiei pe care o exercita negustorul de pietre pretioase si nimic din ceea ce face un reprezentant al gandirii europene nu pare a putea schimba acest lucru. Mesagerul Islamului o pune in contact cu imagini si senzatii care o captiveaza, in conditiile in care paradigma relativista cu care este obisnuita sufoca vocea ratiunii. Si, asa cum ne asteptam, ea se dovedeste a nu fi mai mult decat un instrument pentru negustorul de minciuni, menit a facilita o crima oribila. Dar Renzo Martinelli ne lasa o urma de speranta, caci pana si emisarul islamic al mortii are o tresarire de umanitate in finalul filmului, dovada ca ratiunea nu poate fi niciodata complet intunecata. Insa deznodamantul nu poate fi impiedicat si finalul italianului convertit in traficant de barbarie este tragic, victima a complicilor sai musulmani.

Asa cum spuneam, personajele filmului lui Renzo Martinelli mi-au amintit de Fundatia Taiba din Romania. Fundatia Taiba a fost creata in urma cu mai mult de zece ani de un student arab la medicina, pe nume Abu al-Ola al-Ghiti. Scopul sau declarat era sustinerea vietii islamice, dar, inca de la inceput, a fost asociata cu islamismul fundamentalist de grupurile etnice cu traditii musulmane din Romania. Si ceea ce avea sa urmeze le-a confirmat intuitia, caci legaturile Fundatiei Taiba cu grupuri afiliate unor organizatii teroriste au devenit de notorietate (vezi, de exemplu, „Ziarul de Constanta” din 23.12.2005). Dar strategia Fundatiei Taiba a fost de a se mentine in legalitate si de a utiliza resursele uriase de care dispune pentru trei tipuri de activitati: (1) subminarea conducerii oficiale a Cultului Musulman din Romania; (2) prozelitism, in special vizandu-i pe credinciosii Bisericii Ortodoxe; (3) propaganda antisemita. Succesul sau a fost remarcabil, caci in acest moment a reusit sa se substituie, practic, Muftiatului in ceea ce priveste influenta asupra modului in care este practicat Islamul in Romania. Iar numarul convertirilor este de ordinul miilor, toti acesti oameni devenind adeptii ideologiei urii propagata de Fundatia Taiba.

Dar exista speranta. Filme ca cel realizat Renzo Martinelli sunt difuzate pe posturi de televizune, articole sunt publicate in ziare. Si Europa a inceput sa se trezeasca. Cancelarul german, Presedintele francez si Primul-Ministru britanic au denuntat esecul multiculturalismului. Paradigma relativista care sufoca vocea ratiunii este pe cale sa se disipeze.