Arhiva

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Nici Bucureștiul nu crede în lacrimi

9 Septembrie 2013 19 comentarii

La mai multe zile după moartea lui Ionuț Anghel, copilul în vârstă de patru ani a cărui deces în condiții misterioase a provocat isteria criminală împotriva câinilor fără stăpân, Primarul Capitalei a reacționat. Nu a decis să urmeze calea adoptată de Primarul Sibiului, care a rezolvat problema câinilor fără stăpân favorizând adopția internă și internațională. Nici nu a fost inspirat de Primarul Tecuciului, care a afirmat că, indiferent de ce a spus Președintele Băsescu și de ceea ce va decide guvernul, în orașul Tecuci nu va muri niciun câine. Nu, Dl. Dr. Sorin Oprescu a decis să organizeze un referendum, prilej pentru Primăria Capitalei de a toca șase milioane de lei noi din banii bucureștenilor. Să examinăm întrebarea care urmează a fi pusă bucureștenilor: Sunteți de acord cu eutanasierea câinilor fără deținător capturați pe domeniul public al municipiului București si neadoptați in termenul prevazut de lege?

Imagine

câine omorât de bucureșteni vigilenți

Termenul prevăzut de lege este de șapte zile. Dl. Primar Oprescu intenționează să omoare fiecare câine din București în termen de o săptămână de la capturarea sa. Perioada de șapte zile este ridicol de mică pentru a mai putea salva un biet animal din mecanismul infernal de măcelărire a câinilor pe care îl pregătește Dl. Primar. De altfel, nimeni nu-și face iluzii că acest termen minimal va fi respectat. Dl. Primar a vorbit despre distrugerea imediată a câinilor periculoși. Întrebat ce înțelege prin „câine periculos”, Dl. Primar a afirmat că orice câine care face parte dintr-o haită este un câine periculos. Cum formarea de haite este comportamentul normal al oricărei populații de câini, intenția Dlui. Primar devine evidentă: masacrarea a 65.000 de câini în cel mai scurt timp.

Imagine

Arena Națională

Un sângeros tiran comunist i-a spus odată unui ambasador american că moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni este o statistică. Așa cum ne este dificil să ne imaginăm moartea unui milion de oameni, ne este dificil să ne imaginăm masacrarea a 65.000 de câini. Să facem un efort, totuși. Imaginați-vă Arena Națională, stadionul de care este atât de mândru Dl. Primar, plină cu câini. Pe fiecare scaun sau fotoliu stă un câine, iar gazonul este și el plin cu câini. Iar tuturor acestor câini le-a fost tăiat gâtul și sângele lor curge prin tribune, până în gazon. Asta ne propune Dl. Primar. Aceasta este întrebarea la care  ne cere să răspundem: doriți un stadion plin cu câini căsăpiți? Aceasta este dimensiunea barbariei la care dorește Dl. Primar să fim părtași. Un cititor al articolului meu precedent le cerea celor care vor vota pentru eutanasie (ce eufemism dezgustător pentru măcel!) să lase ipocrizia de-a parte, să participe fizic la acest festival păgân al sângelui și morții pe care ni-l pregătește Primarul Oprescu și să omoare personal un câine pe care-l privește în ochi. Nu pot decât să subscriu.

Îi rog pe bucureșteni să trateze cu multă atenție acest referendum și să nu decidă în pripă ceva ce vor regreta mai târziu, influențați de inconveniente mici sau mari generate de prezența câinilor fără stăpân. Pentru noi toți, indivizi formați într-o civilizație iudeo-creștină, pentru toți care își găsesc referința etică în textul biblic, bunătatea față de animale are dimensiunea unei porunci divine. O alegere nefericită, o afirmare colectivă a distrugerii vieții, nu va rămâne fără consecințe spirituale. Nu ni se cere să alegem între un stadion plin cu câini morți și un stadion plin cu copii morți. Este evident că viața unui copil valorează mai mult decât viețile tuturor câinilor din București. Dar noi avem de ales între o soluție la problema câinilor fără stăpân care favorizează moartea și o soluție care favorizează viața. Aparent, soluția morții este simplă și eficientă, mai ales dacă Primarul Oprescu va construi camere de gazare și crematorii pentru câini. Dar astfel va fi subminat fundamentul etic pe care este întemeiată comunitatea noastră, iar consecințele pe termen lung sunt incalculabile.

La o manifestare a celor care doresc moartea câinilor fără stăpân apărea următoarea lozincă: „vrem o țară ca afară”. Cum credeți că ne vor privi cei „de  afară” dacă vom decide măcelul a 65.000 de câini? Vor spune că suntem oameni civilizați sau niște sălbatici sângeroși și lipsiți de inimă? Eu sper că nimeni nu își face iluzii. Deja mulți occidentali asociază România cu mitul lui Dracula, chiar doriți să le aprofundăm aceste prejudecăți? Europa și lumea întreagă sunt cu ochii pe noi. Știrea referitoare la referendumul de la București, difuzată de agențiile de presă internaționale, a fost deja preluată de nenumărate ziare și televiziuni. În Parlamentul European, Inter-grupul pentru Bunăstarea Animalelor (din care face parte și Daciana Sârbu-Ponta) a redactat o scrisoare deschisă destinată Președintelui României. Citez din această scrisoare.

Apelul d-voastră pentru uciderea în masă și sistematică a câinilor fără stăpân promovează o orientare opusă voinței membrilor români ai Parlamentului European, aleși democratic. Considerăm că poziția d-voastră este profund nedemocratică și inacceptabilă în Uniunea Europeană. Membrii Inter-grupului pentru Bunăstarea Animalelor vă cer să nu promulgați legislația pentru eutanasierea în masă și sistematică a câinilor fără stăpân. Așa ceva ar cauza un masacru oribil și inutil al câinilor, ceea ce ar fi în opoziție cu valorile și obiectivele tratatului de funcționare al Uniunii Europene.

Textul întregii scrisori poate fi consultat aici.

În final aș vrea să punctez un lucru. Nu există „noi” și „voi” în încercarea de a rezolva problema câinilor fără stăpân. Nu vom găsi niciodată o soluție dacă gândim în termeni antagoniști, iubitori de animale vs. ne-iubitori de animale. Câinii fără stăpân din București nu sunt o problemă a organizațiilor pentru protecția animalelor, ci a întregii comunități. Iubitorii de animale reprezintă conștiința vie a acestei comunități. Dar numai împreună putem alege viața, cu toate dificultățile și inconvenientele pe care le va presupune o astfel de alegere.

Și cățeii plâng câteodată, nu-i așa?!

5 Septembrie 2013 123 comentarii
Imagine

Cățelul Bilă, prietenul meu

Totul a început cu o știre de presă. Un copil de patru ani a fost sfâșiat de câini în Parcul Tei. Știrea era falsă, desigur. Copilul lăsat nesupravegheat a găsit o secțiune deteriorată din gardul parcului și a ajuns pe un teren viran, proprietatea unei firme spaniole. Cum pe respectivul teren își făcea veacul o haită de câini fără stăpân, nenorocirea a devenit inevitabilă. Este vinovat primarul Onțanu, care a lăsat parcul de izbeliște? Evident că nu. Sunt vinovați paznicii parcului, care nu fac absolut nimic și trândăvesc toată ziua? Evident că nu. Este vinovată firma spaniolă, care a lăsat terenul în părăsire după ce l-a cumpărat? Evident că nu. În fine, sunt vinovați părinții și bunica copilului, care l-au lăsat nesupravegheat în parc? Evident că nu. Vinovat este cățelul. Dar nu numai câinii care au mușcat copilul sunt vinovați, ci absolut toți câinii fără stăpân din București. Așa s-a declanșat o isterie criminală.

Bilă

Cineva spunea că trebuie să se dea un termen scurt (cuvânt pe care îl rostea răspicat, ca pe o comandă militară), iar apoi să fie eutanasiați toți câinii fără stăpân. Adică, măcelăriți. Politicianul s-a grăbit să articuleze public pornirile sangvinare care par a-i stăpâni pe mulți cetățeni, băsiști și anti-băsiști deopotrivă. Greu mi-aș putea imagina o pornire mai lipsită de umanitate. Legătura între om și câine vine din adâncul vremurilor și este plasată la fundamentul construcției ființei umane. Se presupune că această relație specială a apărut acum 30.000 de ani, atunci când homo sapiens doar ce își făcuse apariția pe scena istoriei, mult înainte ca oamenii să domesticească alte specii de animale. Poate că grupuri de oameni au început să îngrijească pui de lup rămași fără mamă. Ori poate că lupoaice au alăptat copii umani ai căror mamă murise. Cel mai probabil, ambele cazuri sunt valabile. Cert este că astfel că astfel s-a creat o legătură între oameni și lupii domesticiți fără de care specia noastră nu ar fi supraviețuit. Iar dacă am fi supraviețuit, atunci n-am fi putut depăși niciodată stadiul de vânători-culegători, căci n-am fi putut controla turme de animale. În lipsa acestei relații speciale pe care o avem cu câinii, oamenii nu ar fi putut niciodată să devină ceea ce sunt acum. Relația om-câine este una dintre cărămizile care stau la fundamentul umanității noastre. Faptul că luăm în considerare măcelărirea colectivă a câinilor demonstrează cât de mult ne-am îndepărtat de ceea ce ne face oameni.

B1

Memoria colectivă a umanității păstrează amintirea modului în care s-a creat această relație. Primul mit care vine în minte este povestea lupei capitolina, lupoaica romană care i-a alăptat pe Romulus și Remus. La Roma există o statuie etruscă, amintindu-ne acest eveniment. Replici ale acestei statui există în Piața Romană din București și în alte 25 de orașe din România. Apoi, avem legenda steagului de luptă a dacilor. Povestea spune că Prințul Decebal, înainte să devină rege, era pasionat de vânătoare. Într-o iarnă a găsit un pui de lup rănit și flămând, pe care l-a salvat și l-a îngrijit. Lupul s-a atașat de el și i-a devenit cel mai credincios însoțitor. Iar Regele Decebal s-a atașat și el de lup într-așa măsură că, atunci când lupul a murit apărându-l, regele a poruncit să se facă un steag de luptă după asemănarea sa. Relația strămoșilor poporului român cu strămoșii câinelui apare și în alte mituri și este imortalizată de alte statui, printre care cea din fața ICR din Roma a cărei copie plasată în fața Muzeului Național de Istorie a dobândit o infamă reputație.

B2

Există o soluție simplă și umană la problema câinilor fără stăpân. Pentru că avem o problemă. În București trăiesc aproximativ 65.000 de câini fără stăpân. Este una dintre consecințele politicilor demente de demolare ale regimului comunist, care au distrus un mod de viață tradițional. Oamenii au fost mutați în blocuri, iar câinii lor au rămas fără stăpân. Nu este vina acestor câini că au încercat să supraviețuiască așa cum au putut, că au format haite, că au ocupat terenuri virane lăsate în părăsire. Nu pot fi blamați pentru că reacționează instinctual atunci când cineva intră pe teritoriul lor. Și ei sunt victime. Nu transformați câinii în țapi (ispășitori)!

B3

Cert este că există un câine fără stăpân la fiecare 50 de  bucureșteni. Soluția este evidentă: adopția. Este suficient să existe un om cu suflet bun la fiecare 50 de locuitori ai Bucureștiului ca problema să fie rezolvată. Nu este adevărat că nu poți avea un câine într-un apartament de bloc. Un câine are nevoie de foarte puțină atenție, dar oferă enorm de mult celui care îl adoptă. Dacă persoanele publice și mass-media, în locul campaniei isterice pentru exterminarea câinilor fără stăpân, ar îndemna bucureștenii să adopte căței, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Dacă autoritățile locale, în loc să toace bani publici în agenții ineficiente și ONG-uri și să hărțuiască proprietarii animalelor de casă, ar oferi hrană pentru animale și asistență medicală veterinară, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Dacă iubitorii de animale, în loc să plătească sute de euro pentru animale cu pedigree, ar renunța la snobism și ar adopta căței care au mare nevoie de ei, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Nu este nevoie de nimic altceva în afară de bunătate umană pentru a rezolva problema câinilor fără stăpân din București.

Căinii nu ne cer să-i iubim, ne cer numai să-i lăsăm să ne iubească ei pe noi. Nu doresc decât să găsească un om bun, căruia să-i dăruiască toată afecțiunea de care sunt capabili. Un câine fără stăpân este un câine alienat. Nu este vina câinilor din București că nu au stăpân, că au fost abandonați de oameni. Să nu-i mai trădăm încă o dată. Știu că mii de oameni au fost mușcați de ei în ultimii ani; eu sunt unul dintre acești oameni. Dar asta nu m-a făcut să urăsc animale nevinovate. Și nu voi putea accepta niciodată măcelărirea lor.

Să nu distrugi

”… oricât ar fi de bun sistemul, nu ne putem baza numai pe el. Pe de altă parte, oricât ar fi el de rău, ceea ce până la urmă contează sunt propriile noastre fapte.”

Rabin Rafael Schaffer, comentariu la Pericopa Șoftim 5773

ImagineÎn dezvoltarea spirituală a unui evreu, în construcția relației sale cu practica iudaică, decisiv este, în cele din urmă, evreul însuși. În urmă cu câțiva ani, Yad Vashem a publicat un Machzor pentru Rosh HaShana cu totul deosebit. Este vorba despre o colecție de rugăciuni pentru serviciul religios de Rosh HaShana scrise de cantorul Naftali Stern din Satu Mare în 1944, în lagărul de exterminare din Wolfsberg. Greu ne-am putea imagina un loc mai neprielnic pentru spiritualitatea iudaică decât un lagăr de exterminare nazist! Dar, chiar și în acele condiții teribile, câțiva evrei au „cumpărat” saci pentru ciment în schimbul rației de pâine și au încercat să-și amintească rugăciunile. Naftali Stern le-a notat cu un ciot de creion pe pânza sacilor și tot el a oficiat acel serviciu religios memorabil din 1944. A păstrat acea pânză de sac toată viața. Yad Vashem a publicat rugăciunile de pe pânza de sac a lui Naftali Stern sub titlul de Wolfsberg Machzor.

Și eu am intrat în posesia unui Machzor pentru Rosh HaShana, care a împărtășit destinul tragic al altor evrei. Pe prima pagină cineva a scris cu cerneală violetă numele lui Iancu Iacoboș, un fost proprietar. Machzor-ul a fost găsit pe stradă, aruncat printre ruinele din spatele magazinului „Unirea”, pe la mijlocul anilor ’80 din secolul trecut. Prietenul care l-a găsit, un credincios practicant creștin ortodox, a înțeles că este o carte tipărită cu script ebraic și că ar putea conține rugăciuni. Astfel că a salvat-o și a păstrat-o cu multă grijă, ca pe o frântură de viață spirituală smulsă nebuniei demolatoare a celor care conduceau România în acea perioadă.

Mie mi-a dăruit-o recent, la încheierea perioadei în care am stat shiva după decesul mamei mele. Nu știu exact de ce mi-a dat acest Machzor, nici de ce mi-a spus povestea sa; nu l-am întrebat niciodată. Poate că are de-a face cu atmosfera care domnea în jurul meu în acele zile, cu faptul că mi-a remarcat stăruința de a respecta halakhot referitoare la doliu, că purtam o bluză neagră sfâșiată (keriah).

„Dar Rabbi Eleazar a spus: am auzit că cel care sfâșie [hainele] prea mult pentru o persoană decedată încalcă porunca: să nu distrugi”

(Talmudul babilonian, Tratatul Baba Kamma, 91b)

Porunca bal tashchit („să nu distrugi”) are în vedere valoarea umană care este atribuită unui obiect. O bluză purtată la înmormântarea unui părinte și în timp ce ai stat shiva este mult mai mult decât o simplă bucată de pânză, tăiată și cusută pe un tipar. Un Machzor înseamnă infinit mai mult decât pagini de hârtie imprimate cu cerneală. Obiectele capătă o oarecare valoare umană prin destinația care le este atribuită și prin modul în care au fost utilizate. Tratându-le cu respect ne demonstrăm respectul pentru cei care le-au utilizat într-un anumit fel, atribuindu-le acea valoare umană.

יט. כִּי תָצוּר אֶל עִיר יָמִים רַבִּים לְהִלָּחֵם עָלֶיהָ לְתָפְשָׂהּ לֹא תַשְׁחִית אֶת עֵצָהּ לִנְדֹּחַ עָלָיו גַּרְזֶן כִּי מִמֶּנּוּ תֹאכֵל וְאֹתוֹ לֹא תִכְרֹת כִּי הָאָדָם עֵץ הַשָּׂדֶה לָבֹא מִפָּנֶיךָ בַּמָּצוֹר:

כ. רַק עֵץ אֲשֶׁר תֵּדַע כִּי לֹא עֵץ מַאֲכָל הוּא אֹתוֹ תַשְׁחִית וְכָרָתָּ וּבָנִיתָ מָצוֹר עַל הָעִיר אֲשֶׁר הִוא עֹשָׂה עִמְּךָ מִלְחָמָה עַד רִדְתָּהּ:

(Dvarim 20:19-20)

Torah ne spune că, atunci când o armată evreiască asediază un oraș vecin pentru a-l ocupa (i.e. nu pentru a-l distruge!), nu trebuiesc distruși arbori fructiferi pentru a construi mașini de asediu. Dar pot fi utilizați alți arbori. În particular, se spune că nu avem de ce să distrugem arborele fructifer căci acesta nu ridică mâna împotriva noastră, așa cum fac oamenii care l-au plantat. În comentariul la acest pasaj, Rashi ne spune că omul care distruge arbori fructiferi fără a exista o necesitate absolută este nepăsător față de bunătatea lui Dumnezeu.

Torah introduce porunca bal tashchit în contextul unui anumit tip de campanie militară purtată de evrei. Este vorba de o campanie militară preventivă, purtată împotriva unui vecin care ignoră complet poruncile destinate ne-evreilor în Torah, ceea ce presupune un comportament deosebit de ticălos și agresiv. Chiar în aceste condiții, obiectivul unei armate evreiești nu este de a distruge. Obiectivul este ocuparea orașului făcând cât mai puține victime și pagube colaterale, iar apoi dezvoltarea naturii profund umane a locuitorilor săi.

Un obiectiv al fiecărui evreu este cultivarea valorii intrinseci a ființei umane, fie că este vorba de sine însuși ori de ceilalți. Îndeplinirea acestui obiectiv este independentă de contingența socio-politică, care poate fi viciată de dogmatism ideologic. Oricât ar fi de bun sistemul, nu ne putem baza numai pe el; pe de altă parte, oricât ar fi el de rău, ceea ce până la urmă contează sunt propriile noastre fapte.

Categorii:Uncategorized Etichete:, ,

Departe de Africa

Cam atunci când telespectatorii televiziunii publice din România îl desemnau pe Ștefan cel Mare ca cel mai mare român din toate timpurile și ziarul israelian Yediot Ahrohnot organiza sondajul pentru desemnarea celui mai mare israelian din toate timpurile, sugerând că ar exista un popor israelian distinct de poporul evreu, britanicii îl alegeau pe Winston Churchill ca cel mai mare britanic, iar americanii pe Ronald Reagan ca cel mai mare american, înaintea unor titani ca Abraham Lincoln (locul 2) sau George Washington (locul 4). Germanii l-au votat pe Konrad Adenauer ca cel mai mare german, într-un top care îl mai conținea și pe austriacul Mozart, iar Karl Marx se afla pe poziția a treia! Albert Einstein a fost considerat al 10-lea cel mai mare german și al 15-lea cel mai mare american din toate timpurile, dar poate că i s-ar fi potrivit mai bine un loc între cei mai mari evrei, dacă cineva ar fi binevoit să alcătuiască un astfel de top.

Armata Portugheză din Angola

Tot atunci a existat un sondaj similar și în Portugalia. Spre stupoarea organizatorilor de la televiziunea publică, telespectatorii l-au votat ca cel mai mare portughez din toate timpurile pe Antonio de Oliveira Salazar, cel care a condus această țară cu mână de fier în perioada 1932-1964, iar pe locul al treilea s-a clasat Aristides de Sousa Mendes, diplomatul portughez care a salvat viețile a 12.000 de evrei în timpul Holocaustului. Pentru portughezi, Salazar părea a reprezenta devotamentul pentru serviciul public și valorile conservatoare, dar era vorba de mai mult decât atât. Portugalia lui Salazar s-a întemeiat pe doctrina lusitanismului, care spunea că portughezii au creat un sub-sistem complex al sistemului global care a atins o masă critică; iar această masă critică, care includea teritorii ca Angola și Mozambic alături de metropolă, îi va permite să își păstreze anumite echilibre esențiale în condițiile unor viitoare crize globale. Dacă o componentă a sistemului va fi puternic afectată de o criză, atunci resursele celorlalte componente vor putea fi utilizate pentru a evita prăbușirea totală. Votul portughez exprima teama de viitor care pare a fi cuprins societățile occidentale, zdruncinate de crize de tot felul.

Încercarea de a înțelege crizele succesive care au zguduit omenirea în ultimii ani ne oferă un bun prilej pentru a discuta anumite tabuuri ale secolului trecut, dincolo de preconcepții și prejudecăți. Care sunt cauzele profunde ale acestor crize? Unii comentatori vorbesc despre astfel de evenimente ca și când ar fi fatalități, asemenea fenomenelor meteorologice, și utilizează un limbaj metaforic corespondent pentru a le descrie („valul” de criză, „taifunul” care a cuprins bursele, „furtuna” financiară, etc.) , în timp ce alții le consideră simptome ale unei crize de sistem, deși bănuiesc că nu înțeleg întotdeauna sensul cuvintelor pe care le rostesc cu emfază pe posturi de televiziune. Îmi displac ambele abordări. Comentatorii din prima categorie aleg să evite un efort de gândire critică și analiză ne-dogmatică, aplecându-se într-un mod superificial asupra „crizelor” pentru a propune paleative și peticeli. Dar ceea ce fac cei din cea de-a doua categorie mi se pare încă și mai rău. Ei încercă să inducă ideea că ar fi ceva fundamental greșit cu „sistemul”. Despre ce sistem vorbesc oare dumnealor, atunci când știu exact ce doresc să comunice și nu repetă șabloane de limbaj auzite pe vreun post de televiziune occidental? Este vorba despre lumea liberă și democrația liberală, iar cei care produc acest gen de acuzații sunt, de cele mai multe ori, marxiștii și descendenții lor ideologici.

Omul rațional încercă să înțelegă consecințele deciziilor sale. Implicațiile imediate ale unei decizii sunt mai ușor de înțeles, chiar dacă nici acestea nu sunt mereu evidente. Trebuie să cumpăr azi o pâine sau două? Dacă voi cumpăra două pâini și nu am nevoie decât de una, atunci va trebui să mănânc păine uscată la un moment dat, căci nu pot să arunc pâine la gunoi. Așa ceva nu ar corespunde valorilor mele, de individ crescut în mijlocul unui popor pentru care pâinea este rezultatul esențial al muncii. Valorile reprezintă un element important în formularea unei decizii, dar rămâne de văzut cât de important. Lucrurile se complică încă și mai mult atunci când încercăm să înțelegem consecințele pe termen lung ale unor decizii care afectează mii sau milioane de oameni.

Experții în analiza prospectivă și studiul viitorului ne spun că ceva ceva straniu s-a petrecut în istoria civilizației occidentale, cam în perioada de timp asociată cu ieșirea din modernitate, anume pierderea încrederii decidenților în capacitatea oamenilor de a își înțelege viitorul. Poate că de vină erau eșecurile repetate ale unor eforturi întemeiate pe modele sofisticate care pretindeau că pot prognoza viitorul omenirii sau poate că cei care se formaseră intelectual în departamente de filosofie sau științe politice din anumite universități occidentale fuseseră învățați să gândească „altfel” cu orice preț, iar ei începuseră să creadă că singurul lucru care contează cu adevărat sunt valorile, dar nu orice valori, ci valorile progresiste și emanipatorii. Gânditorul francez Michel Godet apelează la un proverb german pentru descrie ce s-a întâmplat: „das Kind mit dem Bade ausschütten”. Adică, au aruncat afară copilul odată cu apa murdară din baie.

Este datoria noastră, în calitate de ființe care avem pretenția raționalității și de persoane nu utilizează cuvinte ca „raționalitate” într-un sens ironic ori depreciativ, să analizăm decizii majore luate acum 40 sau 50 de ani și să încercăm să înțelegem consecințele lor. Cred că a sosit momentul să examinăm anumite politici care au fost implementate de țările lumii libere pentru că decidenții și opinia publică din acele țări au considerat că reprezintă alegerea etică. Oare au condus acele politici la un viitor dezirabil? Dacă ar fi putut privi în viitor milioanele de oameni afectați de acele politici și ar vedea lumea așa cum arată astăzi, oare ar fi susținut aplicarea lor sau ar fi protestat cu înverșunare? După ce examinăm consecințele acelor decizii, oare cât de etică mai putem spune că a fost „alternativa etică”?

Cale ferată construită de europeni în Angola

Unul dintre marile tabuuri ale secolului XX este decolonizarea, un subiect care pare a fi plasat dincolo de dreptul la examinare critică. Crearea coloniilor europene în Africa a fost ceva foarte rău, o perioadă neagră din istoria umanității, care a condamnat milioane de africani autohtoni la exploatare sau, încă și mai rău, la sclavie. Sau, cel puțin, așa ni se spune … Mărturisesc că am început să devin suspicios față de această narativă a istoriei încă din perioada adolescenței, atunci când eram bombardat cu propagandă de acest fel de aparatul regimului comunist. „Lupta împotriva colonialismului și neo-colonialismului” era una dintre temele preferate ale ideologilor sistemului, unul dintre argumentele prin care îi justificau existența. „Dacă guvernările coloniale au fost înlăturate aproape peste tot de popoarele asuprite, înseamnă că erau niște abominații, iar țările socialiste au fost cele care au luptat consecvent împotriva lor”, cam așa suna retorica respectivilor propagandiști. Dar problema apărea atunci când încercam să suprapun această narativă „progresistă” pe descrierea vieții coloniale pe care o găsisem în literatura de aventuri și memorialistică. Lucrurile nu păreau să se potrivească, oricum încercam să le sucesc și să le învârtesc.

Tineri africani într-o instituție de învățământ superior din Angola, înainte de decolonizare

Am menționat la începutul articolului Angola, o fostă componentă a sistemului lusitan. Angola este o creație a portughezilor; înainte să vină ei nu exista nimic acolo. Ei au fondat orașele de pe coasta Atlanticului, inclusiv capitala Luanda, au organizat exploatări agricole cu culturi pe care tot ei le-au introdus (bumbac, cafea, banane, sisal), au început să exploateze resursele minerale și să extragă petrol. Tot coloniștii europeni au fost cei care au realizat lucrări de infrastructură, au construit drumuri și căi ferate, au pus bazele sistemului sanitar și au ridicat școli, deschizând calea spre cultura universală pentru populațiile africane. Portughezii au realizat înțelegeri cu șefii triburilor de africani bantu din interiorul continentului și au început relații comerciale cu aceștia. Iar conducătorii tribali africani au oferit o singură marfă: prizonierii capturați în luptele neîncetate care aveau loc între diverse triburi și uniuni de triburi. Nu europenii au fost cei care au introdus sclavia în Africa și nici nu au înrobit pe nimeni; din contră, europenii au fost cei care au pus capăt acestei practici milenare. În epoca sa de maximă prosperitate, Angola portugheză era un important exportator de produse alimentare, mai ales în Africa de Sud și Portugalia, și începuse dezvoltarea unei industrii locale. Dar totul avea să se prăbușească atunci când angolezilor, europeni și africani deopotrivă, le-a fost impusă decolonizarea forțată.

Luptători MPLA – guerilla sovietică din Angola

Tatăl unui amic din Chișinău a luptat în Angola. Fusese admis la o facultate din Moskova și efectuase stagiul militar în Armata Sovietică, devenind ofițer în rezervă. După doi ani de învățământ superior a fost convocat la Comisariatul Militar și trimis la un stagiu special de instruire organizat de GRU (Direcția Principală de Informații din Armata Sovietică), iar apoi a devenit consilier în guerilla sponsorizată de sovietici în Angola. Aceasta a fost soarta multor tineri moldoveni sau din alte provincii ale imperiului muskal, să-și verse sângele în aventuri militare prin care Rusia încerca să-și extindă hegemonia în Africa. Toată povestea cu decolonizarea și lupta popoarelor pentru eliberare națională nu era nimic mai mult decât o farsă. Atunci când a început să se pună problema decolonizării în anii ’50, angolezii i-au acordat puțină importanță, chiar dacă apăruseră deja mici guerille sponsorizate de sovietici sau de chinezi și recrutate din triburi aflate în conflict din totdeauna. Dar acestea nu erau mai mult decăt niște bande de tâlhari ceva mai bine înarmate, care nu aveau nimic în comun cu ideologia marxistă sau eliberarea națională. Decizia de a implementa un proces de decolonizare în Angola s-a luat la Lisabona, fără consultarea angolezilor. În Portugalia tocmai avusese loc o lovitură de stat a militarilor cu vederi de stânga, așa-zisa „revoluție” a garaoafelor roșii, iar noii guvernanți au decis să abandoneze Angola pe mâna bandelor criminale cu pretenții de luptători pentru libertate.

Luanda (1970)

Consecințele au fost catastrofale. Pe termen scurt, decolonizarea a însemnat retragerea administrației coloniale și a celor 300.000 de europeni care locuiau acolo. Agricultura s-a prăbușit, industria s-a evaporat ca și când nu ar fi existat vreodată, căile de transport nu au mai fost întreținute, sistemele de sănătate și educație s-au dezintegrat. Iar apoi a început conflictul între bandele care primeau arme de la ruși și cele care primeau arme de la chinezi. Statul „independent” angolez a eșuat. Un articol din Foreign Policy definea statele eșuate ca state incapabile să-și gestioneze faliile societale. Angola nu a avut nicio șansă de la bun început, căci decolonizarea forțată a distrus complet acele mecanisme care i-ar fi permis să fie un stat echilibrat și competitiv: buna guvernare, integrarea treptată a populațiilor locale în cultura și civilizația lusitană, forța militară alcătuită din europeni și indigeni.

Luanda (prezent)

Consecințele pe termen lung au inclus creșterea probabilității de a se declanșa foametea (Angola primește azi ajutoare alimentare din Africa de Sud și Portugalia, țări în care exporta alimente înainte de decolonizare) și molima (speranța de viață în Angola este una dintre cele mai scăzute din lume), evoluția către periferia sistemului global și creșterea nivelului de dependență față de actorii centrali (Angola este astăzi complet dependentă de China, care îi absoarbe întreaga producție de petrol), subdezvoltarea cronică. Toate aceste consecințe puteau fi înțelese atunci când a avut loc decolonizarea forțată, dar este în natura Stângii să facă ceea ce crede că trebuie făcut, indiferent de consecințe. Scenariul angolez s-a petrecut în mai toată Africa, cu diverse variațiuni locale. Lipsite de orice viitor, nefericitele populații africane au început să migreze spre Europa, Statele Unite și Israel. Numai că dezrădăcinarea naște alienare, iar alienarea conduce la revolte de stradă ca cele de la Londra sau Manchester, pe care tocmai le-am văzut pe ecranele televizoarelor. Nu este în intenția mea să afirm că toate crizele din ultimii ani sunt consecințe ale decolonizării forțate sau ale altor decizii strategice eronate. Dar este o certitudine că sistemul global ar fi fost mult mai stabil dacă decolonizarea forțată n-ar fi existat niciodată.

Cât de etică a fost decolonizarea forțată? Argumentul Stângii este acela că orice popor are dreptul să-și decidă singur soarta, bună sau rea. Dar oare acesta a fost imperativul moral al celor care au decis destinul coloniilor europene din Africa? Angolezii nu formau un popor, în sensul pe care îl dăm acestui cuvânt în Europa, ci o colecție eterogenă de populații cu niveluri diferite de dezvoltare: descendenții europenilor care stabiliseră acolo în ultimii 500 de ani, africani integrați în cultura lusitană și civilizația europeană, populații tribale. Nimeni nu i-a întrebat pe ei dacă doresc să fie „decolonizați”; soarta lor a fost decisă în urma unor discuții între guvernul stângist de la Lisabona (din care făceau parte și comuniștii care doreau să instaureze un regim socialist de tip sovietic în Portugalia) și guerilla „progresistă”. Gândirea dogmatică a unor persoane care credeau că știu în ce direcție se îndreaptă umanitatea a condamnat populațiile africane la un viitor de mizerie.

Marii conducători ai omenirii au fost vizionari care înțelegeau consecințele pe termen lung ale acțiunilor lor. Churchill, Adenauer, Reagan. Ștefan cel Mare a fost un conducător vizionar. Grigore Ureche ne spune că înainte de moarte a convocat Sfatul Țării și i-a avertizat împotriva leșilor, ungurilor și rușilor (cu două sute de ani înainte ca Petru cel Mare să aducă Rusia la granițele Moldovei!), iar apoi le-a recomandat să se alieze cu turcii, dacă nu pot să-și păstreze libertatea singuri. Gândirea lipsită de dogmatism este atributul marilor conducători vizionari. Cei care doresc să aleagă cea mai bună cale spre viitor vor trebui să renunțe și ei la dogmatism și corectitiudine politică, ceea ce adepții ideologiilor Stângii nu par a fi capabili să facă.

Excesele autoerotice ale scriitorimii române

11 August 2011 14 comentarii

În urmă cu mai mulți ani a apărut în București un grup de tineri scriitori care își spuneau „fracturiști”. De ce și-au spus așa este prea puțin important pentru povestea noastră, dar o să menționez că are legătură cu o bătaie de stradă în care cel mai bun prieten al celui care avea să devină, în cele din urmă, sufletul și inițiatorul grupului și-a rupt mâna. Atunci Y. și-a spus că este posibil să mori în orice clipă, iar ceea ce ai de spus poate să dispară odată cu tine. Mesajul său către societatea românească distilase o puternică doză de Anarhism, care la nivel teoretic presupune aversiune față de grotescul grobian al Fascismului, deși nu sunt convins că Y. știa asta. Dar așa am ajuns să ne cunoaștem.

Într-o zi mi-a trimis un email în care mă ruga să-mi spun părerea despre un anume autor. Y. și amicul său ajunseseră să înțeleagă că trebuie să se refere la o persoană în carne și oase, mai degraba decât la niște abstracțiuni, dacă doresc să îi audă cineva. Se mai gândiseră că trebuie să fie vorba despre o așa-zisă personalitate, pe cât de proeminentă pe atât de găunoasă, iar atacul lor trebuia să zguduie „establishment”-ul (cuvânt care, în acest context, se poate traduce prea bine prin „stabilimentul”) literar și să producă rumoare în cârciuma de la Muzeul Literaturii. Îmi amintesc că răspunsul meu începea cu următoarele cuvinte: „Iată ce se întâmplă atunci când cineva citește Nietzsche și nu înțelege nimic!” Era vorba de Nicolae Breban.

Mi-am amintit acest episod mai deunăzi, atunci când am aflat că Nicolae Breban a publicat în exclusivista revistă „Contemporanul” un articol în care îi elogiază pe Nae Ionescu și C. Z. Codreanu. Nu aș vrea să se înțeleagă că a publicat un articol în care îi menționează pe cei doi într-un mod elogios; nu este vorba despre așa ceva. Dl. Breban a publicat un Elogiu de genul celor scrise pentru Elena Ceaușescu, în care nu face economie de epitete bombastice și exprimări brobdingnaghiene. Iar editorul a găsit de cuviință să orneze textul dlui. Breban cu o imagine iconică a lui C. Z. Codreanu și cu fotografii ale afișelor grupării neo-naziste „Noua Dreaptă”, astfel încât mesajul transmis cititorului să fie complet și lipsit de echivoc.

Portretul lui C. Z. Codreanu cu care este ilustrat articolul lui Nicolae Breban

Dl. Breban a ales să publice un articol despre cei doi indivizi nefaști din istoria recentă a României pe care i-am menționat mai sus în numărul din luna martie a revistei „Contemporanul” (care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, totuși), adică într-un moment când era iminentă decizia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității de a constata calitatea sa de colaborator al fostei poliții politice. Ceea ce s-a și întâmplat, astfel că pe 4 aprilie CNSAS a inițiat o acțiune în justiție la Curtea de Apel București. Nicolae Manolescu a reacționat din poziția sa de Președinte al Uniunii Scriitorilor și, într-un editorial din „România literară”, a scris că dl. Breban a făcut Securității „declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase pentru noi”. Cu alte cuvinte, i-a „turnat” la Securitate pe Monica Lovinescu, Paul Goma și Mircea Eliade. Mai scria Nicolae Manolescu că Nicolae Breban a fost un „agent de influență” al Securității între scriitorii români. Dl. Breban a răspus cu demisia din conducerea Uniunii Scriitorilor.

Comportamentul dlui. Breban îl plasează în compania unor sinistre figuri gen Ilie Bădescu și Ion Coja, căci Nicolae Breban nu este primul intelectual român care răspunde unei acuzații de colaborare cu Securitatea (și mult mai mult decăt atăt în cazul lui I. B.) printr-un text antisemit sau favorabil legionarilor. Evident că există un anumit nivel de ranchiună infantilă într-un astfel de demers, ceva în genul adolescentului răsfățat și pârâcios care se supără pe toată lumea atunci când i se face observație. „Dacă cei care promovează democrația liberală nu mă vor, atunci o să le arăt eu evreilor”, par a spune acest gen de oameni. Pentru că acesta este adevărul adevărat, ei cred sincer că democrația liberală este o creație perfidă a „evreimii” (deși bănuiesc că discursul lor utilizează aici un termen peiorativ).

Cel mai prost păstrat secret al României post-comuniste este acesta: antisemitismul de tip fascistoid trăiește fericit în România europeană a anului 2011 și prosperă netulburat. Am avut ocazia să mă conving de această stare de fapt în nenumărate rânduri. Oameni foarte serioși și respectabili, personalități autentice ale vieții academice și persoane care influențează prin deciziile lor viața a milioane de oameni din această țară, cred cu tărie în bazaconiile cu conspirații ale evreilor care vor să stăpânească lumea. Am încercat mereu să-i ignor pe cei care debitează asemena scorneli fanteziste, atunci când nu aveau capacitatea să îmi influențeze direct cursul vieții. Iar minuscula comunitate evreiască, cu un rol periferic în viața socio-economică a țării, este prea puțin afectată de astfel de persoane. Nu asta este problema.

Prevederile legale care pedepsesc (foarte blând) manifestările antisemite nu sunt menite să-i protejeze pe evreii din România, ci societatea românească în întregul său, astfel încât să nu poată fi afectată de acțiunile unor lunatici care visează legionari verzi pe pereți și care aleargă după potcoave de evrei morți. Numai că nimeni nu binevoiește să le aplice. Astfel că personaje pe care le-aș numi caraghioase, dacă nu ar fi mai degrabă dezgustătoare, ca cei care se învârtesc în jurul ridicolei înjghebări neo-naziste intitulată „Noua Dreaptă”, continuă să-și facă de cap, iar intelectualii de la revista „Contemporanul” le fac publicitate. Ce fericiți trebuie să se fi simțit atunci când au publicat textul pro-legionar al lui Nicoale Breban! Le-au zis-o ei evreilor!

România de azi nu este caracterizată printr-un nivel pronunțat al antisemitismului, mai ales dacă îl comparăm cu cel din alte țări europene. Și acolo există un antisemitism rezidual al neanderthalienilor, reprezentat de grupări neo-naziste mai însemnate numeric și mai bine organizate decât omologii lor din cetele danubiene. Și acolo există un antisemitism al cercurilor intelectuale. Diferența în acest caz constă în natura antisemitismului, căci printre universitarii stângiști din Occident este larg răspândit fenomenul numit „noul antisemitism”, la care m-am referit pe larg într-un articol anterior („Despre Israel, stat rasist”). Pe scurt, ei afirmă deschis că urăsc statul Israel, israelienii și pe toți cei care îi susțin, dar cu evreii nu au nimic atâta timp cât se dezic de identitatea evreiască, de Iudaism și, practic, de orice îi face să fie ceea ce sunt. Dezgustător, desigur. Iar acei evrei care le-au făcut pe plac stângiștilor în numele unor ideologii strâmbe n-ar trebui să-și facă iluzii. Dacă, prin absurd, fanteziile Stângii s-ar împlini, atunci ei ar sfârși tot în vreun cuptor al unui lagăr de exterminare. Aceea este unica destinație finală pentru cozile de topor.

Situația este cu totul alta în România, acolo unde universitarii au prea puțină înclinație spre ideologiile Stângii. Antisemitismul din mediile intelectuale românești este de natură reziduală, o rămășiță a vechiului antisemitism interbelic, iar asta îl face mai puțin intens și mai puțin răspândit decât cel din universitățile occidentale. Dar nu și mai puțin periculos. Nu este periculos pentru evreii din România sau de oriunde, pentru care orice spun sau fac astfel de indivizi are relevanța urletului unui animal nocturn, orientat în direcția Lunii. Însă este periculos pentru fragila democrație liberală din România, pentru efortul de modernizare a acestei țări și de creștere a importanței sale în sisteme socio-economice globale.

Afișele grupării „Noua Dreaptă”, publicate în revista „Contemporanul” împreună cu articolul dlui. Breban

Editorii revistei „Contemporanul” par a dori să-și plaseze publicația în poziția de pol al antisemitismului din România, cu deschidere spre grupurile de huligani cu pretenții neo-naziste. Articolul de propagandă legionară publicat de directorul acestei reviste, dl. Nicolae Breban, nu este o întâmplare. Au mai existat derapaje în trecut. Dar acum cred că asistăm la un moment care merita semnalat. Desigur, reviste legionare sau național-bolșevice au mai existat în România ultimilor 20 de ani, iar numărul lor a fost neplăcut de mare. Însă niciuna dintre aceste tipărituri nu se apropia de prestigiul care a însoțit titlul „Contemporanul” de-a lungul istoriei culturii române din secolul trecut. Revista în care au publicat odată Felix Aderca, Barbu Fundoianu, Traistan Tzara, Ilarie Voronca sau Marcel Iancu ar putea apuca pe calea Fascismului.

Cred că Walter Bejamin a formulat cea mai inspirată definiție a Fascismului. „[…] Fascismul încearcă să ofere [maselor] un mod de exprimare care păstrează structura proprietății. Rezultatul logic al Fascismului este introducerea esteticii în viata politică. Violarea maselor, pe care Fascismul, cu al său cult al Conducătorului, le pune în genunchi, este reflectată de violarea aparatului [statal] care este presat să producă valori rituale.” Scriitorimea română a fost violată, intens și repetat, în timpul regimului național-bolșevic al lui Nicolae Ceaușescu, iar unora a început să le placă asta. Astfel că acum scriu Elogii fără să le-o mai ceară nimeni și continuă să colaboreze cu Securitatea, deși poliția politică și-a încetat activitatea. Acestea sunt deja excese, menite a satisface plăcerile lor vinovate.

Post-scriptum. Fostul meu amic Y., despre care scriam la începutul articolului, a început să împărtășească și el înclinația spre plăceri fascistoide, căci pe blogul său îi blesteamă pe evrei și credința lor pentru că l-a înșelat nevasta cu un rocker suedez.

[Articol publicat in „Revista mea” din Israel]

The Jewish Community of Romania from Israel Up Close on Vimeo.

Povești seviliene cu evrei și tauri

3 Iunie 2011 1 comentariu

Imaginați-vă un oraș medieval, cu străduțe inguste și pietruite, similar cu orașul vechi din Brașov, dar mult mai mare. Apoi imaginați-vă case cu două caturi, vopsite în culori vii, cu ferestre și intrări încadrate de ghivece cu flori. Totul pare imaculat și strălucitor, parcă prea frumos pentru a fi real. Dar, din când în când, străzile se deschid în piațete perfect pătrate, unde câțiva oameni stau „la o vorba si la un vin” pe terasele restaurantelor. Parcă de nicăieri se aude o muzică ”fierbinte”, care rezonează cu soarele dogoritor de deasupra capului. Întreg spațiul pare inundat de o lumină orbitoare. Vă aflați în La Juderia, fostul cartier evreiesc din Sevilia.

Pentru un biet evreu așkenaz ca mine, plimbarea prin La Juderia a avut valențe estetice în aceeași mărură în care a avut un efect terpeutic. Așa trăiau evreii sefarzi în urmă cu 1000 de ani, în cartiere care uimesc și astăzi prin nivelul de civilizație. Am face bine să nu uităm asta. În urmă cu câțiva ani, pe vremea când locuiam în Manchester, gazda mea m-a invitat să megem împreună la esnoga (adica, sinagoga) sefardă pentru serviciul religios de Shabbat. Prietena mea nu era sefardă, dar majoritatea membrilor acestei comunități din sudul orașului Manchester hotărâseră să nu mai meargă la sinagoga așkenază de când venise un nou rabin, care era mult prea rigid. Le interzisese să vină la sinagogă cu mașina, în timpul Shabbatului. Păi atunci pentru ce și-au mai cumpărat ultimul tip de Ferrari sau Mercedes, dacă restul comunității nu poate să-i vadă și să-i invidieze?! Rabinul sefard nu le amintise această interdicție, doar îi rugase să nu-și parcheze mașinile chiar în fața sinagogii (sic!). A fost suficient pentru ca această comunitate de așkenazi să trecă peste prejudecățile față de sefarzi. Dar gazda mea îmi spunea că bunicii ei nu ar fi discutat niciodată cu un sefard, indiferent de circumstanțe.

Revin la Sevilia și la evreii ei. Istoria acestei comunități ne spune că rădăcinile sale se pierd în negura timpului. Cu siguranță exista în timpul regilor vizigoți ai Spaniei și în timpul primilor cuceritori mauri din dinastia Umayyazilor. Situația sa a început să se modifice după ce berberii marocani au început să-și însușească posesiunile musulmane din Al-Andalus. Aceștia au instaurat un regim pe care în ziua de azi l-am numi ”fundamentalist”, astfel că situația ne-musulmanilor care trăiau sub stăpânirea lor s-a deteriorat brusc. Creștinii au fugit în teritoriile controlate de regii catolici, iar odată cu ei au plecat și mulți evrei. Cei care au rămas au fost supuși birurilor grele și umilințelor zilnice. Dar fundamentalismul este ultimul refugiu al celor care simt că sunt pe cale să piardă. Astfel că nu a trecut mult timp (la scara istoriei) până când Reconquista a ajuns la Sevilia. Evreii i-au privit pe regii creștini ca pe niște eliberatori și au luptat cu entuziasm de partea lor. Iar după cucerirea orașului au fost răsplătiți. Din această perioadă datează La Juderia, plasată nu departe de palatul regal Alcazar și întărită cu ziduri puternice de aparare. În epoca de maximă înflorire a comunității evreilor sevilieni, La Juderia găzduia mai mult de 6000 de familii.

Nu departe de fostul cartier evreiesc se găsește Plaza de Torros, arena în care au loc luptele cu tauri. Am asistat și eu la acest spectacol de eleganță și sadism care este o corrida. Pentru cei care nu au gustat o astfel de experiență până acum, iată o scurtă descriere. Taurului – un animal de 400-500 de kilograme – i se dă drumul într-o arenă circulară. În acest moment este speriat și dezorientat, astfel că instinctiv încercă să ocupe centrul arenei. Sărmanul animal nu știe că, orice ar face, soarta sa este pecetluită. Nu va mai ieși din arenă decât mort. Matatdorul și echipa sa de toreadori încep prin a-l ațâța, încercând să-l facă să-și consume energia până la ultima picătură. Apoi îi aplica o serie de lovituri cu sulița și cu un fel de țepușe numite banderillas. Numai acum, după ce animalul este rănit și epuizat, matadorul încercă să-i dispute supremația centrului arenei. Taurul rezistă cu ultimele forțe, dar asta nu face decăt să-l sleiască și mai mult. Voci din public încep să strige ”mata lo, mata lo”. Adică, ”omoară-l, omoară-l”. În cele din urmă, matadorul le satisface dorința și îi aplica taurului o lovitură de spadă care atinge un organ vital. Bietul animal simte că minutele îi sunt numărate și se retrage spre marginea arenei. Are o singură dorință, anume aceea să fie lăsat să moară în liniște. Dar asta nu este posibil, căci spectacolul nu se poate termina până când nu își dă duhul. Echipa de toreadori se strânge în jurul său, îl ațâță cu capele și îl împung cu pumnale. Totul se încheie în chinurile animalului și ovațiile publicului. Iar apoi spectacolul reîncepe și un alt animal este aruncat în arenă, căci la o corrida sunt sacrificați șase tauri. Seara târziu, dupâ ce și-au astâmpărat pentru o vreme setea de sânge, sevilienii pleacă acasă.

Un popor care vede în corrida simbolul său național este în stare de orice. Nu trebuie să ne mirăm că și soarta comunității evreilor sevilieni a fost tristă, în cele din urmă. În timp, nu au mai fost atât de utili regilor spanioli. Iar pe măsură ce importanța lor scădea, creștea invidia față de ei. Astfel că, la mai bine de 100 de ani de la eliberarea Seviliei de musulmani, au fost atacați de concitadinii lor. O bună parte au fost omorâți, cei mai mulți au ales să plece pe calea bejaniei, iar câțiva au rămas, până când au fost și ei expulzați din Spania odată cu restul evreilor. Puternicele ziduri de apărare ale La Juderiei nu le-au folosit la nimic. Atunci când ești înconjurat de o populație însetată de sânge, nu este niciodată o idee bună să te retragi în spatele unui zid, chiar dacă este completat de un ”dom de oțel”. Aceasta este lecția pe care ne-o transmit evreii sevilieni nouă, celor care iubim Israelul de aproape sau de mai departe.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)

Fascinatia islamica a mortii

5 Martie 2011 2 comentarii

Intr-o postare mai veche promiteam sa revin asupra subiectului legat de Fundatia Taiba din Romania. Mi-am amintit acest lucru atunci cand ma uitam la filmul “Negustorul de pietre pretioase”, difuzat de ProCinema. Filmul lui Renzo Martinelli prezinta povestea unui profesor universitar italian si a sotiei sale. Alceo Baldini este un profesor de la o universitate din Roma care, aflat in Kenya in momentul atentatului de la ambasada americana, este ranit grav si isi pierde ambele picioare. Din acel moment isi dedica viata si forta intelectuala avertizarii Occidentului asupra pericolului agresiunii islamice. Dar sarcina sa este departe de a fi usoara, iar opozitia fata de afirmarea publica a unor adevaruri incomode vine chiar si de la prietenul si editorul sau. Astfel ca decide sa-si ia o mica vacanta si sa plece cu frumoasa sa sotie in Turcia, intr-un tinut foarte important pentru originile Crestinismului, dar care acum este complet islamizat si gazda a sectei misticilor sufisti. Iar aici destinul sau se intersecteaza cu cel al unui alt italian, care s-a convertit la Islam (interpretat de Harvey Keitel) – negustorul de pietre pretioase.

Tema filmului este forta de seductie a abandonarii ratiunii si consecintele sale. Sotia profesorului – frumoasa italiana – cade prada fascinatiei pe care o exercita negustorul de pietre pretioase si nimic din ceea ce face un reprezentant al gandirii europene nu pare a putea schimba acest lucru. Mesagerul Islamului o pune in contact cu imagini si senzatii care o captiveaza, in conditiile in care paradigma relativista cu care este obisnuita sufoca vocea ratiunii. Si, asa cum ne asteptam, ea se dovedeste a nu fi mai mult decat un instrument pentru negustorul de minciuni, menit a facilita o crima oribila. Dar Renzo Martinelli ne lasa o urma de speranta, caci pana si emisarul islamic al mortii are o tresarire de umanitate in finalul filmului, dovada ca ratiunea nu poate fi niciodata complet intunecata. Insa deznodamantul nu poate fi impiedicat si finalul italianului convertit in traficant de barbarie este tragic, victima a complicilor sai musulmani.

Asa cum spuneam, personajele filmului lui Renzo Martinelli mi-au amintit de Fundatia Taiba din Romania. Fundatia Taiba a fost creata in urma cu mai mult de zece ani de un student arab la medicina, pe nume Abu al-Ola al-Ghiti. Scopul sau declarat era sustinerea vietii islamice, dar, inca de la inceput, a fost asociata cu islamismul fundamentalist de grupurile etnice cu traditii musulmane din Romania. Si ceea ce avea sa urmeze le-a confirmat intuitia, caci legaturile Fundatiei Taiba cu grupuri afiliate unor organizatii teroriste au devenit de notorietate (vezi, de exemplu, „Ziarul de Constanta” din 23.12.2005). Dar strategia Fundatiei Taiba a fost de a se mentine in legalitate si de a utiliza resursele uriase de care dispune pentru trei tipuri de activitati: (1) subminarea conducerii oficiale a Cultului Musulman din Romania; (2) prozelitism, in special vizandu-i pe credinciosii Bisericii Ortodoxe; (3) propaganda antisemita. Succesul sau a fost remarcabil, caci in acest moment a reusit sa se substituie, practic, Muftiatului in ceea ce priveste influenta asupra modului in care este practicat Islamul in Romania. Iar numarul convertirilor este de ordinul miilor, toti acesti oameni devenind adeptii ideologiei urii propagata de Fundatia Taiba.

Dar exista speranta. Filme ca cel realizat Renzo Martinelli sunt difuzate pe posturi de televizune, articole sunt publicate in ziare. Si Europa a inceput sa se trezeasca. Cancelarul german, Presedintele francez si Primul-Ministru britanic au denuntat esecul multiculturalismului. Paradigma relativista care sufoca vocea ratiunii este pe cale sa se disipeze.