Arhiva

Archive for the ‘neo-conservatorism’ Category

Omagiu libertății

ayn-rand

Trebuie să mărturisesc ceva. Ca orice conservator libertarian, am și eu un pasaj preferat din „Atlas Shrugged” și, implicit, o scenă favorită în recenta ecranizare a romanului. Este vorba de monologul lui Francisco d’Anconia. Jim Taggart, președintele unei mari companii de transport feroviar, încearcă să rostească un discurs. „Banii nu pot cumpăra fericirea. Cuvinte mai adevărate nu s-au spus niciodată. Nu mai vânăm atotputernicul dolar. Idealurile noastre sunt mai înalte decât profitul. În locul unei aristocrații a banilor avem …” Aici îl întrerupe Francisco d’Anconia. „… o aristocrație a influenței. Despre influență este vorba, dar asta știați deja.” Un alt invitat intervine. „V-ați îndoit vreodată că banii sunt sursa tuturor relelor? Iată dovada!” Francisco îi dă replica. „Deci credeți că banii sunt sursa tuturor relelor? V-ați întrebat vreodată de unde provin banii? Banii nu sunt decât un instrument care ne permite să negociem unul cu altul. Bunurile tale pentru ale mele, eforturile tale pentru ale mele. Banii sunt piatra de temelie a civilizației. Măsura unui om nu este dată de câți bani are, ci de felul în care i-a obținut. Dacă i-a dobândit creând valorii, atunci banii sunt un motiv de mândrie. Dar dacă i-a luat de la cei care produc, atunci nu există onoare în ceea ce face. Nu este nimic mai mult decât un jefuitor.” O invitată spune, cu aerul că rostește un adevăr evident. „Domnule d’Anconia, cu toții știm că cei puternici fac bani pe seama celor slabi.” d’Anconia răspunde. „Despre ce fel de putere vorbim aici? Despre puterea de a crea valori sau despre abilitatea de a manipula, de a stoarce bani prin înțelegeri dubioase, de a exercita influență. Când banii încetează a fi instrumentul prin care oamenii interacționează, atunci oamenii devin instrumente în mâinile altor oameni. Sânge, lanțuri, bice. Sau dolari. O altă alternativă nu există.”

Stânga nu poate sau nu vrea să înțeleagă acest adevăr simplu. Mi-am amintit acest lucru atunci când urmăream documentarul intitulat „Homage to Catalonia II”, un adevărat manifest stângist, difuzat în universități americane. Numele este relevant. „Homage to Catalonia” este titlul unei cărți publicate în 1938 de George Orwell, locotenent în miliția POUM (partidul marxist și troțkist) în timpul Războiului Civil din Spania. Lucrarea sa este un elogiu adus acestei miliții care obișnuia să organizeze antrenamente de tir în catedrale, utilizând ca ținte statuile sfinților și tablourile vechilor maeștri. Referitor la catedrala Sagrada Familia, capodopera lui Gaudi, Orwell scrie că miliția anarhistă care controla Barcelona „a dat dovadă de prost-gust atunci când a decis să nu o arunce în aer”. Aceasta este moștenirea culturală de la care se revendică autorii filmului  „Homage to Catalonia II”.

Subiectul filmului este crearea unei societăți socialiste libere. În urma crizei globale, un număr de persoane, nu știm cât de multe, decid că nu vor să mai aibă nimic de-a face cu economiile bazate pe actualul sistem financiar. Vor să trăiască apelând cât mai puțin la bani, respectând principiile lor ecologiste și eliminând orice formă de opresiune generată de vânzarea/cumpărarea forței de muncă a unei alte persoane. Filmul începe cu cei care decid să se ocupe cu agricultura ecologică. Desigur, nimeni nu poate obiecta la așa ceva, atâta timp cât respectivii eco-țărani nu primesc subvenții substanțiale care provin din sumele cu care statul îi impozitează pe cei care participă la activități cu adevărat productive. Autorii filmului nu ne informează dacă este cazul. Ne este prezentată o piață în care oameni schimbă bunuri și servicii pe alimente sau alte bunuri și servicii. Ni se spune că există site-uri care facilitează aceste schimburi în natură. Dar din nou,  nu ni se spune cine a subvenționat infrastructura acestor activități, nici care a fost necesarul de muncă voluntară, care este tot o subvenție. Cert este că schimbul în natură devine insuficient, așa că respectiva colectivitate trebuie să tipărească bancnote, despre care ni se spune sunt o „monedă alternativă” și că nu au nimic de-a face cu banii obișnuiți, care provoacă opresiune. Dar oare această monedă nu este vulnerabilă la fraudă și contrafacere într-o măsură mai mare decât decât euro sau dolarul? Nu primim răspuns. Și comunități din alte localități tipăresc propriile monede alternative, astfel că apare nevoia schimbului valutar. Se fondează „cooperative bancare”, iar autorii filmului încearcă disperați să ne convingă că acestea sunt foarte diferite de instituțiile financiare obișnuite. Tot demersul pare a fi căzut în ridicol, căci socialiștii implicați în acest experiment nu au făcut decât să reconstituie un sistem capitalist în esență, dar neperformant și neviabil. În cea mai bună tradiție stângistă, realizatorii filmului aleg să ignore realitatea din fața ochilor. Povestea continuă într-un deplin ridicol. Manifestul socialist se transformă într-un omagiu adus lumii libere.

O societate socialistă liberă nu poate exista. De la monstrul sovietic și până la micul kibbutz israelian, tot ce este socialist este condamnat eșecului. Modelul socio-economic socialist nu este sustenabil. Pur și simplu, activitățile subsumate acestui model nu sunt suficient de performante pentru ca societatea respectivă să trăiască prin propriile forțe și să se dezvolte. Și atunci sunt necesare resurse externe. Tot ce este socialist are nevoie de subvenții pentru a trăi. Poate obține resurse vânzând materii prime pe care renunță a le utiliza pentru propria dezvoltare. Așa făcea Uniunea Sovietică în epoca brejneviană și continuă să facă Rusia post-sovietică. Dar există și o altă resursă cu care se poate subvenționa socialismul, anume munca sclavilor. Este în natura oricărui sistem socio-economic socialist să transforme oameni liberi în sclavi. „Sânge, lanțuri, bice”, spunea Francisco d’Anconia Într-o societate cu adevărat liberă nu există subvenții de niciun fel. Existența subvențiilor este un simptom al contaminării cu putreziciunea socialistă.

Mai există o idee importantă care transpare din „Homage to Catalonia II”. Anume aceea că expertul trebuie privit cu suspiciune și ostilitate. Unul dintre cei care apar în film se întreabă cine decide că o persoană este expertă, iar ceilalți trebuie să-l asculte atunci când este vorba de domeniul său de expertiză. Anii de muncă pe băncile școlii și anii de experiență în care a aplicat ceea ce a învățat, i s-ar putea răspunde. Dar realizatorii filmului nu sunt interesați de astfel de răspunsuri. Pe ei îi interesează „eliminarea diviziunii între experți și non-experți”. O altă persoană care apare în film ne spune că nu înțelege de ce oamenii caută mereu opinia unui expert și că ea nu crede că avem nevoie de experți. Aceasta este o idee fundamentală a discursului socialist. O întâlnim și la stângiștii români de la „Critic Atac”. Anul trecut au publicat un articol în care spuneau că expertul este dușmanul democrației și că nu există cunoaștere obiectivă care să nu trebuiască a fi supusă votului colectiv. „Teza acestei neutralităţi a unor lucruri şi fapte este similară şi convergentă cu cea a post-ideologiei, bazându-se pe premise similare. În fond, însă, teza post-ideologiei şi cea a neutralităţii politice este şi ea o asumpţie cât se poate de ideologică. Este, dacă vreţi, expresia cea mai frustă a unui totalitarism ideologic”. [Stoiciu V., „Mitul specialistului și calea către sfârșitul democrației”, Critic Atac, 2 mai 2012]

Instinctiv, orice grup socialist îl tratează pe omul cu carte ca pe un inamic. Atunci când crezi că este dezirabil ca toate deciziile să fie colective, este normal să consideri că cel care știe mai mult decât alții este etern minoritar și potențial ostil. Pe de altă parte, o societate liberă se întemeiază tocmai pe astfel de oameni. Într-o societate liberă, omul excepțional, omul creator și întreprinzător este stăpânul propriului său destin. El este cel care deschide calea prosperității și dezvoltării individuale pentru ceilalți. O societate care vrea să fie liberă este o societate care încearcă să formeze cât mai mulți oameni excepționali și care le asigură o cât mai mare libertate de acțiune. Așadar, nu trebuie să fim surprinși că dl. Rogozanu, unul dintre fondatorii Critic Atac, se pronunța categoric împotriva amplasării camerelor de supraveghere în sălile în care se susține examenul de bacalaureat. A încerca să dilueze valorile într-o masă de sub-mediocritate este reacția instinctivă a oricărui stângist.

După 22

În urmă cu circa 22 de ani, mai exact pe 15 iunie 1990, s-a petrecut în București unul dintre acele evenimente puțin remarcate de contemporani, care lasă o amprentă abia vizibilă pe memoria colectivă, dar care, până la urmă, se dovedesc a cântări greu atunci când balanța istoriei măsoară consecințe. Pentru mulți români, data de 15 iunie 1990 este asociată cu discursul rostit de Ion Iliescu în fața minerilor, la Complexul Expozițional. Nici nu este surprinzător, atâta timp cât șeful statului de atunci găsise de cuviință să le mulțumească unor grupuri de indivizi care tocmai ce se comportaseră față de bucureșteni cam la modul în care o făcea Armata Sovietică atunci când elibera un oraș european. Brutalizaseră locuitorii capitalei țării cu impunitate și ei știau asta, iar șeful statului venise să-i asigure că totul este în ordine.

Nu acel eveniment este însă pretextul prezentei reflecții. În ziua în care oamenii lui Ion Iliescu se adunau la Complexul Expozițional mai avea loc în București și o altă manifestație. Un grup de circa o sută de studenți, activi în Liga Studenților și în Piața Universității, se întâlneau în cantina complexului studențesc din Grozăvești. Nu se știe cine a avut idea organizării acestui eveniment, care nu a fost făcut public; participanții s-au anunțat unul pe altul și au venit. Cred că și ei au fost surprinși să vadă cât de mulți avuseseră curajul să participe la o manifestare atât de temerară, căci la ora la care era programată începerea evenimentului sala era plină până la refuz. Personalul cantinei, care nu fusese informat că se va organiza „ceva”, a fost rugat să părăsească incinta și, după o repriză de bombăneli, s-a conformat. Reuniunea Ligii Studenților din 15 iunie 1990 putea să înceapă.

Numai în mințile unor tineri de 20 de ani putea să se găsească acel sâmbure de nebunie care să-i facă să participe la un asemnenea eveniment. O parte dintre colegii lor, cei care avuseseră nefericirea să se găsească în sediul Universității în momentul invaziei minerești, fuseseră bătuți, arestați și torturați. Ca să ajungă în Grozăvești, cei care doreau să participe la protest trebuiau să treacă printr-un București aflat sub asediu, traversat de camioane pline cu mineri care agitau topoare și bâte în timp ce urlau sălbatic. Presupun că așa arătau orașele Chinei în timpul Revoluției Culturale, intrate sub stăpânirea Gărzilor Roșii maoiste. Noii revoluționari, veniți să consolideze cu puterea ciomagului regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, controlau transportul public și, în particular, metroul, ale cărui săli și peroane erau bântuite de patrule gata oricând să aplice justiția proletară oricui le părea suspect, dar mai ales studenților din universitățile bucureștene. Și totuși, un grup semnificativ de membri ai mișcării studențești din acele zile au reușit să se strecoare, să se întâlnească și să articuleze o voce a rezistenței.

Pentru regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, care părea a fi ocupat spațiul public într-un mod total, trebuie să fi fost o surpriză de proporții. Într-adevăr, în urma unui proces electoral viciat, în timpul căruia Puterea a deținut un cvasi-monopol al mediului audio-vizual pe care nu s-a sfiit să-l utilizeze, Stânga ajunsese să domine viața cetății și să exileze orice oponent într-un spațiu periferic. Dar nici această stare de fapt nu i s-a părut suficientă; dorea reducerea totală la tăcere a oricăror voci dizidente, iar victoria electorală părea a oferi momentul potrivit pentru a trece la fapte. Astfel că sediile partidelor politice de opoziție au fost distruse, fruntașii lor au fost vânați, spațiul simbolic din Piața Universității a fost violat. Și tocmai atunci când victoria Stângii părea totală, Liga Studenților din Universitatea București a anunțat că rezistă.
Este important să înțelegem acest fenomen și consecințele sale, dacă dorim să înțelegem semnificația evenimentelor din realitatea zilei de azi. Din ce consta acel ultim resort al rezistenței? Supusă unei presiuni enorme, capacitatea de a rezista a poporului român este contractată până la o ultimă redută. Care este această ultimă redută, acest ultim refugiu esențial de care ne agățăm atunci când trebuie să renunțăm la tot restul?

Este departe de mine gândul de a prezenta ceea ce făceau studenții universităților bucureștene în acele zile ca pe un eveniment izolat. O bună parte dintre profesorii lor gândeau la fel ca ei și nici cei din alte centre universitare nu făceau excepție. Dar rămâne faptul că studenții din Universitatea București au fost cei care au salvgardat vocea rezistenței în acel moment de cumpănă, când toți ceilalți fuseseră reduși la tăcere, astfel că răspunsul pe care îl căutăm se găsește printre cele afirmate de ei, atunci.

Conceptul central al discursului lor, așa cum mi-l amintesc acum, după 22 de ani, era Dreptatea. Nu era vorba despre justiție socială ori emancipări progresiste și, nici măcar, despre apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În ziua în care Ion Iliescu afirma impunitatea grupurilor de mineri, acel grup de studenți afirma exact contrariul, anume că toți cei responsabili pentru actele de violență, pentru arestări ilegale și torturi trebuiau să răspundă pe măsura faptelor lor. Era o exprimare a statului de drept, a ideii că guvernanții nu sunt mai presus de lege, că nu pot decide, după bunul lor plac, pedepsirea celor care le displac. Era exact acel adevăr neplăcut pe care persoane ca Ion Iliescu și Adrian Năstase ar vrea să-l facă uitat.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Atunci, în acea lună iunie a anului 1990, a început un proces de maturizare democratică a României, proces care plasează în centrul său construcția statului de drept. Marea demonstrație de forță a Stângii lui Ion Iliescu și Adrian Năstase marca un final. Mica demonstrație a studenților din Grozăvești marca un început. Era începutul unui proces care s-a dovedit a fi foarte dificil, căci pentru politicienii cu mentalități stângiste a fost greu să înțeleagă că nu pot guverna după cum le dictează bunul plac, sfidând reguli și legi. Niciodată nu a fost acest lucru mai evident decât în timpul ministeriatului lui Adrian Năstase, o perioadă a stagnării și sfidărilor grosolane. Transgresiunile sale păreau a se bucura de impunitate veșnică, dar lucrurile nu au stat așa. Justiția românească a ajuns la nivelul de maturitate care îi permite să-l condamne pe Adrian Năstase, chiar dacă numai pentru o mică parte dintre ilegalitățile pe care le-a comis.

A urmat melodrama din strada Zambaccian. Cabotinismul unui personaj care nu a privit niciodată dincolo de superficialitate și imagine publică a generat o încercare de ieșire din scenă demnă de politicienii lui Caragiale. A fost momentul în care fluxul de știri de pe Antena 3 s-a intersectat cu telenovelele de la televiziunea Acasă, formând o mixtură cu puternic iz balcanic. Adrian Năstase părăsește viața politică într-un mod lipsit de onoare și demnitate, purtat pe o targă și legat la gât cu un fular. Odată cu el iese din scenă și o anume Stângă politică, cea care a handicapat politica românească în ultimii 22 de ani. Pentru politicienii de tip Adrian Năstase, glonțul de calibrul 38 tras în seara zilei de 20 iunie a marcat începutul sfârșitului.

Dar există o lecție pentru toți oamenii politici români în această poveste. Poporul român poate să îndure mari lipsuri și suferințe. O istorie frământată l-a facut rezistent și capabil să depășească momente dificile. Dar pretinde un singur lucru de la conducătorii care îi cer să suporte greutăți: să fie oameni corecți. Mulți politicieni au crezut că sunt intangibili, că pot să păcălească Justiția și să amețească opinia publică, prea proastă pentru niște „șmecheri” ca ei. S-au crezut „băieți deștepți”. Dar niciunul nu a scăpat fără să plătească, în cele din urmă. Unii au fost pedepsiți prin vot, dar pentru alții pedeapsa a fost mult mai gravă.

Reflecții iudeo-creștine

29 Decembrie 2011 2 comentarii

În urmă cu mai mulți ani am răspuns la unul dintre acele teste care pretind că îți pot spune care este adevărata ta poziție ideologică. Ți se dă un set de 40 de întrebări, reprezentând probleme cu care te-ai putea confrunta într-o poziție de decizie. Răspunsurile tale conduc la calcularea a doi indicatori de sinteză, dintre care unul reprezintă cuantificări ale politicilor economice, iar celălalt cuantifică politicile sociale pe care le-ai adopta. În cazul meu, programul a spus că ader la politici sociale centriste și la politici economice de centru-dreapta. N-aș putea spune că am fost surprins. Știam încă din studenție că am convingeri centrist-democrate (denumire care extinde creștin-democrația la persoane cu afiliere religioasă din afara denominațiilor creștine). Dar trebuie să mărturisesc că am tresărit puțin atunci când am aflat că personalitatea cu care mă identificam era Papa Ioan Paul II!

Mi-am amintit acest episod atunci când reciteam polemica găzduită de revista „22” în vara trecută, după crimele comise de Anders Breivik în tabăra de instruire ideologică a Partidului Muncitoresc din Norvegia, de extremă stângă. Unul dintre participantii la aceasta polemică afirma că sintagma „civilizație iudeo-creștină” nu are acoperire în realitate, ci este doar menită a proteja un anumit tip de discurs xenofob al Dreptei, îndreptat împotriva adepților Islamului. „Schimbaţi ce-i de schimbat în discursul antisemit al politicienilor români de pe vremuri: puneţi Europa în loc de România, multiculturalismul în locul liberalismului, pe islamici în locul evreilor, Sharia în locul Talmudului, şi veţi regăsi aproape fără alte schimbări substanţiale discursul extremei drepte europene de azi”, afirma respectivul autor. Dar este oare posibil să efectuăm mecanic astfel de substiutuiri? Dacă utilizarea sintagmei „civilizație iudeo-creștină” nu ar fi mai mult decât un instrument discursiv și disciplinar, atunci răspunsul ar putea fi afirmativ. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa.

În realitate, conceptul de civilizație iudeo-creștină este mult mai vechi decât agenda actuală acestui început de secol XXI și precede cu mult valurile de imigrație forțată a musulmanilor în Europa. Consacrarea sa deplină s-a produs în timpul ultimului război mondial, atunci când a devenit o componentă centrală a discursului anti-nazist. Propaganda americană încerca să opună narativei naziste (în care Germania purta un război împotriva evreilor și slugilor lor) un discurs care se referea deseori la victimele catolice, protestante și evreiești ale lui Hitler. În cercurile creștine din Statele Unite exista convingerea că naziștii se vor îndrepta cu furie împotriva celor activi în bisericile creștine, odată ce vor încheia socotelile cu evreii. Astfel că au început să definescă nazismul ca pe un asalt totalitar împotriva „tradițiilor iudeo-creștine” ale Europei. Merită să deviem puțin de la subiectul acestui articol pentru a observa că rădăcinile sionismului creștin nu au nimic conjuctural ori dogmatic, ci sunt mult mai profunde, datând dintr-un moment al istoriei în care nimeni nu putea bănui că, doar câțiva ani mai tărziu, avea să se nască Statul Israel.

Îngrijorările cercurilor creștine din America nu erau lipsite de temei. Hitler nu a făcut niciodată un secret din faptul că dorește un „creștinism pozitiv”, epurat de elementul iudaic. Albert Speer, unul dintre apropiații lui Hitler, relatează în memoriile sale că acesta a fi afirmat că „religia mahomedană ar fi fost mult mai compatibilă cu noi decât Creștinismul. De ce a trebuit să fie Creștinismul [religia noastră], cu modestia și moliciunea sa”. Contrastul între civilizația iudeo-creștină și cea islamică, precum și afinitatea naziștilor cu cea din urmă, au fost observate de psihologul Carl Gustav Jung (un contemporan al lui Hitler) care și afirma următoarele: „Nu știm dacă Hitler va fonda un nou Islam. Este deja pe punctul să o facă; el e ca Mahomed. Starea de spirit în Germania este islamică; războinică şi islamică. Cu toţii sunt intoxicați cu zeul sălbatic. Acesta ar putea fi viitorul istoriei.” Observăm că utilizarea conceptului de civilizație iudeo-creștină și afirmarea distincției certe în raport cu civilizația islamică sunt cu mult anterioare prezenței unui însemnat element islamic în Europa ori conflictului între Statul Israel și lumea islamică. Utilizarea sa nu poate fi considerată un simptom de „islamo-fobie”, în sine un pseudo-concept, lipsit de substanță.

Semnificația conceptului de civilizație iudeo-creștină este dată de prezumpția existenței unei colecții de mituri comune populațiilor care au adoptat Iudaismul ori diverse forme de Creștinism, care ar fi condus la crearea unui set comun de valori fundamentale. Civilizația iudeo-creștină este construită pe aceste valori fundamentale. În timpul Războiului Rece, Occidentul și, în particular, Statele Unite au perceput Comunismul ca pe un atac la adresa valorilor iudeo-creștine, astfel că nu este suprinzător că toți marii președinți americani, de la Dwight Eisenhower până la Ronald Reagan, au folosit acest concept deseori. După încheierea Războiului Rece și implozia Lagărului Sovietic, conceptul a rămas central discursului Dreptei, dar a fost exilat într-o poziție periferică în discursul Stângii. Atunci când nu i se contestă existența, așa cum s-a întâmplat în articolul pe care l-am menționat mai sus, este considerat irelevant. Pentru Stânga post-modernistă și multi-culturalistă, narativele diverselor civilizații sunt la fel de relevante pentru Umanitate, indiferent dacă este vorba de triburile amazoniene care trăiesc încă în Epoca de Piatră sau de cei care explorează barierele cunoașterii. Toate sunt la fel de adevărate sau de false. Ne amintim că, în urmă cu câtiva ani, o Ministră a Educației din Israel a încercat să introducă în programa analitică lecții despre „Nakba” (adică, „Catastrofa” – modul în care țările arabe definesc proclamarea independenței Statului Israel). În viziunea sa stângistă ambele narative ale evenimentelor din 1948, cea israeliană și cea arabă, erau la fel de adevărate sau de false.

Argumentul stângist urmărește negarea afirmației conform căreia civilizația iudeo-creștină ar fi produs un pas înainte pentru spiritul uman și că, în acest moment, ar fi superioară altor civilizații, reprezentând pentru acestea o sursă de inspirație și învățare. Retorica stângistă asociază această afirmație cu fascismul ori cu rasismul, în funcție de dispoziția de moment a vorbitorului. Stângiștii susțin că un observator obiectiv, care ar fi analizat starea umanității la anul 1000, ar fi constat superioritatea tehnologică și economică a civilizației islamice. Actuala superioritate a civilizației iudeo-creștine este momentană și întâmplătoare, iar situația ar putea fi oricând inversată, fără a însemna că o civilizație umană este mai bună decât alta. Erorile acestui tip de raționament se găsesc în echivalarea superiorității unei civilizații cu superioritatea sa tehnologică și în adoptarea unei abordări statice, întemeiată pe analiza unor „fotografii” ale Umanității, ignorându-se dinamica din care au rezultat aceste „fotografii”. Într-adevăr, civilizația islamică a atins apogeul ritmului inovării tehnologice în acea perioadă istorică, rezultat al unor acumulări realizate în perioada pre-islamică de populațiile cucerite, ceea ce a permis ca expansiunea sa politică și militară să continue încă circa 500 de ani. Dar societățile islamice au rămas practic neschimbate în această perioadă de timp, blocate de rigiditate și imobilism. Pe de altă parte, o caracteristică esențială a civilizației iudeo-creștine este tocmai capacitatea sa de inovare socială continuă și de adaptare la provocările viitorului.

Rezultatele World Values Survey

Rezultatele World Values Survey

Există câteva inovări sociale absolut remarcabile care, în viziunea Dreptei, reprezintă contribuții ale civilizației iudeo-creștine la progresul umanității. Un concept care sintetizează acest gen de inovări ar fi „societatea tolerantă”. Baruch Spinoza apăra încă în sec. XVII „idealul politic al unei societăți tolerante, seculare și democratice”. Apoi ar fi „societatea deschisă”. Henri Bergson, în „Două surse de moralitate și religie”, afirma că una dintre acestea este tribală și promovează atașamentul între membri simultan cu ostilitatea față de non-membri, în timp ce cealaltă este deschisă și universală, conducând la un discurs în centrul căruia sunt plasate drepturile omului și protecția libertăților individuale, adică la o societate deschisă. Ar mai fi și „societatea pluralistă”, asociată de multe ori cu lucrările lui Isaiah Berlin, chiar dacă cel care a introdus acest concept în filosofia politică a fost pragmatistul american William James. În societatea pluralistă diverse grupuri prioritizează diferit valori, fără ca unul dintre grupuri să fie considerat a priori ca fiind superior celorlalte din punct de vedere etic. Opusul societății pluraliste este societatea monistă, un exemplu fiind societatea iraniană, în care unui grup (imamii) i se atribuie superioritatea etică în societate și, în consecință, privilegii politice.

„Societatea tolerantă”, „societatea deschisă” și „societatea pluralistă” sunt creații ale civilizației iudeo-creștine, iar procesul de învățare de pe urma cărora au rezultat a presupus tragedii și convulsii de proporția unor conflagrații globale. Dar valorile fundamentale iudeo-creștine au fost cele care au permis să se identifice, în cele din urmă, calea progresului. Datele colectate de World Values Survey ne demonstrează că și Spațiul Confucianist (Japonia, Taiwan, Hong-Kong, China, Corea) se plasează pe o traiectorie convergentă cu spațiile civilizației iudeo-creștine, căci societățile din acea zonă a globului au asimilat eficient inovările despre care vorbeam mai sus. Nici în cazul lor acest proces de învățare colectivă nu a fost ușor, fiind uneori precedat de o catastrofă politico-militara totală (cazul Japoniei). Dar învățarea este posibilă, astfel că și eforturile de catalizare a acestei învățări și de construcție asistată a statului sunt pe deplin justificate. Ajunși în acest punct al argumentației va trebui să remarcăm că acțiunile NATO (un adevărat braț militar al civilizației iudeo-creștine, chiar dacă nevoile luptei împotriva Comunismului au făcut să se strecoare în alianță o țară islamică) din Afganistan și Irak au fost pe deplin justificate. Ceea ce nu se justifică este retragerea bruscă a efectivelor militare din aceste țări, lăsând misiunea neîndeplinită până la capăt. Atâta timp cât societățile din aceste tări continuă să includă grupuri însemnate, poate chiar dominante, ostile deschis civilizației iudeo-creștine, retragerea este o opțiune complet greșită, ale cărei consecințe vor fi plătite cu un preț foarte piperat mai târziu.

Există o lecție pentru israelieni în ideile exprimate în acest articol. Nu poate exista o pace durabilă cu un stat palestinian vecin, atâta timp cât societatea palestiniană rămâne ostilă civilizației și valorilor iudeo-creștine. Din 1967 și până acum, Israelul a avut oportunitea și datoria morală de a asista și cataliza construcția unei societăți palestiniene curățată de acele formule islamice care o îndepărtează de calea progresului. A ratat această ocazie istorică. În schimb, a participat la Procesul de Pace de la Oslo, care era mort din clipa în care s-a născut și pe care nicio foaie de parcurs nu poate să-l aducă la viață. Dar acum Israelul are o nouă șansă istorică să facă ceea ce trebuia să facă de la bun început. Prin încercarea sa de a obține unilateral recunoașterea statalității, Autoritatea Palestiniană a făcut ca Acordurile de la Oslo să devină caduce, iar situația din Iudea și Samaria să revină la starea anterioară anului 1993. Dacă dorește să aibă parte de o pace durabilă, Israelul trebuie să facă ceea ce NATO nu pare dispus să ducă până la capăt în Afganistan și Irak.

[Articol publicat în publicația israeliana „Revista Mea” și în publicația electronică românească „Madame Blogary”]

Saga unui viking beat

29 Iulie 2011 3 comentarii

”Summa pia gratia nostra conservando corpora et custodita, de gente fera Normannica nos libera, quæ nostra vastat, Deus, regna.” (în traducere liberă, „acordă-ne nouă cea mai înaltă bunăvoință ferind și păzind trupurile noastre, salvându-ne de sălbăticia tribului oamenilor nordului care devastează ținuturile noastre, Doamne, stăpânul nostru”). Aflat încă sub impresia tragicelor evenimente din Norvegia, am început acest text cu un fragment din rugăciunea pe care o rosteau europenii în secolul IX e.n. pentru a se proteja de vikingi, căci mi-e teamă că atentatele din Oslo sunt doar începutul. Voi apela la câteva amintiri din anul petrecut în Stockholm pentru a vă introduce o parte dintre problemele care îi frământă pe mulți scandinavi și care pot cauza grozăvii încă și mai mari.

Prima amintire
Ați întâlnit vreodată un suedez beat? Teribilă și dezgustătoare experiență! Ar fi trebuit să-l vedeți pe amicul meu ca să înțelegeți. Alcoolul îi pulverizează, își pierd instantaneu inhibițiile, iar odată cu ele dispare și orice normă de comportament. Atunci am putut afla că, în spatele măstii sale de taciturn multicultural, amicul meu îi ura pe cei care i-au furat țara. A fost primul lucru pe care l-a spus atunci când aburii alcolului au început să-l învăluie întru totul, anume că Suedia multiculturală de azi este foarte departe de țara de acum 30 de ani, cea pe care o invidia o lume întreagă, și că dorește ca toți cei care au napădit-o între timp să se întoarcă acolo de unde au venit. Mi-a mai spus că lucrurile s-au schimbat mult și de cele mai multe ori în rău, iar asta este destul de clar pentru toată lumea.

Mi-am amintit cuvintele lui săptămâna trecută, atunci când citeam într-un ziar suedez că a fost adoptată propunerea de lege ca o minimă cunoaștere a limbii suedeze să nu poată să fie o condiție discriminatorie pentru obținerea unui loc de muncă, oricare ar fi acesta. În acest fel a fost legiferată o realitate de fapt, iar asta în ciuda faptului că guvernul oferea cursuri gratuite de limba suedeză pentru rezidenți. Dar asimilarea unor cunoștințe de bază de limba suedeză presupune un mic efort intelectual, pe care prea puțini dintre rezidenții proveniți din Orient sunt dispuși să-l facă. O astfel de persoană poate să solicite acum o poziție care presupune interacțiunea cu publicul fără a cunoaște limba suedeză, iar legea nu permite să fie refuzată. Acesta este multiculturalismul, pe care îl detesta atât de mult amicul meu suedez.

A doua amintire
Un român aflat în trecere prin Suedia mi-a povestit următoarea întâmplare. Se afla în Stockholm de o săptămână și trebuia să ia metroul din stația centrală, acolo unde se intersectează trei magistrale. Pentru cei care nu au avut ocazia să trăiască o perioadă de timp în Suedia, trebuie să vă spun că există un principiu pe care pare a se întemeia cultura inginerească suedeză, anume acela că orice lucru trebuie făcut în cel mai complicat mod cu putință. Astfel că a găsi peronul corect în T-Centralen nu era o sarcină evidentă, mai ales pentru o persoană care abia sosise în Stockholm în urmă cu câteva zile. Naiv și lipsit de experiență, amicul meu a decis să solicite ajutorul unui angajat de la Metrou cu evidente origini orientale, care nu părea a desfășura o activitate concretă în acel moment.

Tabara de instruire a Partidului Muncitoresc din Norvegia

Individul a înțeles cu greu ce spunea. „Probabil că nu cunoaște limba engleză”, și-a zis amicul meu; „poate că omul abia a învățat limba suedeză și nu i se putea cere să învețe încă o limbă, chiar dacă toți suedezii vorbesc fluent limba engleză”. Într-adevăr, amicul meu era cam naiv pe atunci. După un timp, omul a apărut cu încă doi colegi, care nici ei nu păreau ocupați cu munca, și au început să țină sfat. S-a mai scurs un sfert de oră, interval de timp în care românul nostru a trecut de la neliniște la panică, după care unul dintre cei trei s-a apropiat și l-a întrebat dacă nu vorbește cumva limba arabă. „Doresc să vorbesc cu o persoană de origine suedeză”, a răspuns el pe un ton răspicat. Omul s-a îndepărtat vizibil ofensat, dar a chemat totuși pe cineva, căci acest gen de oameni se intimidează atunci când îi pui la punct. În scurt timp a venit o vikingă enormă, îmbrăcată în uniforma neagră a serviciului de pază, căreia i-a spus în ce consta problema lui, ea i-a dat indrumarea potrivită și zece secunde mai târziu era pe peron.

A treia amintire
Bucătăriile din Suedia sunt foarte mari. Pentru suedezi, bucătăria este un spațiu social, echivalentul sufrageriei de la noi. Într-o astfel de bucătărie l-am cunoscut pe vecinul meu, pastor luteran din Lulea și fost volutar într-un kibbutz din Israel. De la el am aflat că, în acest moment, trăiesc în Suedia circa nouă milioane de oameni, dintre care mai mult de un milion sunt imigranți recenți și familiile lor, majoritatea provenind din țări musulmane. Suedezii i-au primit cu brațele deschise, căci asta corespundea tradiției lor de popor tolereant care, de-a lungul istoriei sale, a oferit refugiu celor care veneau din bazinul Mării Baltice și, în particular, evreilor din Germania și Polonia. La rândul lor, aceștia s-au integrat perfect și, păstrându-și tradițiile culturale și religioase, au îmbogățit societatea suedeză. Așa că politicile de „open immigration” și multiculturalism, pe care le promova elita politică stângistă, păreau a fi o idee bună acum 30 de ani.

Pastorul mi-a mai spus că povestea care le-a fost „vândută” de clasa politică suna cam așa: sistemul de educație din Suedia este cel mai bun din lume, astfel că toți cei care îl vor absolvi peste 20 de ani vor fi specialiști de înaltă calificare sau chiar direct manageri, dar vom avea nevoie și de personal mai puțin calificat, provenit din țările lumii a treia. Evident că era o aiureală; nu poate exista un sistem de educație care să producă numai genii și directori, oricât de performant ar fi. Iar multiculturalismul, promovat la rangul de politică de stat, a fost utilizat ca justificare și protecție pentru noul model socio-economic, care s-a dovedit falimentar în cele din urmă. Din punctul de vedere al așa-zișilor „progresiști” modelul era justificat, chiar dacă păstra relațiile de producție capitaliste, pentru că avea o natură emancipatoare, conformă cu principiile multiculturalismului. Pe de altă parte, multiculturalismul proteja modelul socio-economic bazat pe imigrarea deschisă, căci cei care l-ar fi contestat puteau fi acuzați de rasism.

Victimele lui Anders Breivik, cu două zile înainte de atac

Atunci când guvernanții din Suedia au introdus legi care combăteau discriminarea, în particular cea pe criterii etnice sau culturale, nimeni nu a avut nimic de obiectat, dar nici nu știau exact care vor fi consecințele. Problema a fost că grupurile de imigranți au venit în Suedia cu tot cu valorile lor, cu mecanismele lor pentru rezolvarea conflictelor și cu propria etică a muncii, complet diferite de cele ale suedezilor. În locul promisei prosperități, rezultatul a fost degradarea pronunțată a calitatății vieții, iar legile anti-rasiste au început să fie percepute ca mecanisme pentru privilegierea grupurilor imigrante în defavoarea populației autohtone. În afară de asta, politicienii stângiști păreau a adopta constant pozițiile grupurilor minoritare, considerând că asta presupune solidaritatea cu cei oprimați. Această stare de fapt a fost excelent exprimată de politicianul suedez (sic!) Adly Abu Hajar, care afirma că Suedia este cel mai bun stat islamic din lume!

A patra amintire
Puțin înainte să plec spre Stockholm m-am întâlnit cu cineva care fusese acolo înaintea mea și pe care l-am rugat să-mi dea câteva sfaturi. Mi-a spus că dacă nu port kipah sau un alt semn distinctiv în public, atunci nu voi avea probleme în Stockholm. Dar în Malmö situația este cu totul alta. Presa din Suedia scria că Centrul Wiesenthal a avertizat împotriva efectuării de călătorii prin sudul Suediei de către evrei, ceea ce a condus la anularea planurilor unor companii americane de a filma în acea zonă. Viața evreilor de acolo a devenit cvasi-imposibilă, astfel că vechea lor comunitate, care datează din vremea Ligii Hanseatice, își trăiește ultimele clipe. Iar reacția primarului stângist din Malmö, care se menține la putere de mai bine de 15 ani cu voturile imigranților musulmani, a fost de a recomanda evreilor să se distanțeze public de statul Israel și să-și ascundă identitatea!

Astfel de evoluții sunt privite cu circumspecție de mulți suedezi. Astăzi pleacă evreii, dar mâine cui îi va veni rândul?! Deja emigrația din Suedia este în creștere. Iar perpetuarea unui model socio-economic care a eșuat naște întrebări asupra motivației reale pentru care politica „imigrației deschise” este aplicată în continuare. Tot mai mulți suedezi cred că elita politică stângistă importă votanți care să o țină la putere indiferent de consecințe și că politicienii suedezi și-au trădat poporul. Suedia și întreaga Scandinavie (poate cu excepția notabilă a Finlandei) stau pe un butoi cu pulbere.

Anders Breivik

Săptămâna trecută citeam într-un ziar suedez că un individ aflat în stare de ebrietate a atacat cu un cuțit un grup de băieți de origine kurdă, care jucau fotbal. Unul dintre băieți a decedat. Înainte de asta, un suedez a fost arestat pentru că a deschis focul cu o pușcă cu lunetă asupra celor aflați într-o moschee. Atunci când înțelegem situația reală din țările scandinave atentatele lui Anders Breivik îndreptate împotriva Partidului Muncitoresc din Norvegia nu mai par atât de surpinzătoare.

Adoptarea politicilor de „imigrație deschisă” și multiculturalism în Norvegia într-un mod încă și mai sectar decât în Suedia, fără dezbatere și exilându-i din spațiul public pe cei care le contestau, a condus la marginalizarea unui important număr de cetățeni. Era inevitabil ca printre ei să existe și o persoană labilă psihic, care avea să facă un gest extrem. Dacă elita politică se va claustra într-un cadru dogmatic, va atribui aceste evenimente întâmplării sau, încă și mai grav, va căuta țapi ispășitori, atunci va comite o gravă eroare. În lipsa unor analize de profunzime și a unor dezbateri publice inclusive, conflictele interne ale societăților scandinave se vor manifesta în moduri încă și mai grave. Amintiți-vă „sălbăticia tribului oamenilor nordului”, la care se referea rugăciunea medievală cu care am început articolul.

(Articol publicat in „Revista mea” din Israel)

The Jewish Community of Sweden 2010 from Israel Up Close on Vimeo.

„Acesta nu a fost un activist pentru pace”

Scriu aceste rânduri pentru a îmi exprima solidaritatea cu Geoffrey Alderman. Prof. Alderman este un distins universitar și cea mai importantă autoritate în istoria evreilor din Marea Britanie. În afara activității academice, Prof. Alderman publică în Jewish Chronicles articole prin care își exprimă puncte de vedere asupra unor evenimente din actualitate. În urmă cu o lună de zile a apărut un text cu semnătura sa care începea cu următoarele cuvinte: „Puține evenimente – nici măcar execuția lui Osama bin Laden – nu mi-au produs o plăcere atât de mare în ultimele săptămâni ca moartea așa-zisului activist pentru pace italian Vittorio Arrigoni.”

Cine a fost acest Vittorio Arrigoni și de ce a meritat dispariția sa atenția lui Geoffrey Alderman? Arrigoni a fost unul dintre fondatorii ISM – Gaza. ISM este numele mișcării de solidaritate internațională împotriva Israelului, un grup de stângiști care susțin activitățile violente anti-israeliene și care au legături strânse cu teroriștii palestinieni. În particular, ISM – Gaza este fracțiunea mișcării apropiată de Hamas. Este binecunoscut faptul că, spre deosebire de alte grupări palestiniene, Hamas își afirmă deschis intenția de a-i extermina pe evrei oriunde ar trăi și indiferent dacă sunt cetățeni israelieni sau nu. Iar Arrigoni a ales să locuiască în Gaza împreună cu alți „internaționali” stângiști și să faciliteze eforturile Mișcării Hamas pentru atingerea idealului menționat anterior. Era calea cea mai directă pentru a materializa prin acțiuni o ură viscerală față de evrei pe care nici măcar nu a mai încercat să o ascundă. Pe contul său de Facebook au fost postate mai multe caricaturi antisemite care amintesc de propaganda naziștilor și fotografia unui magazin la intrarea căruia fusese plasat un anunț cu următorul conținut: ”interzis câinilor și israelienilor”.

În 14 aprilie a acestui an, Arrigoni a fost răpit de o grupare salafistă care acționează în Gaza. Au cerut eliberarea șefului grupării respective, aflat într-o temniță a Hamas, în schimbul eliberării lui Arrigoni. Hamas a refuzat târgul, astfel că salafiștii l-au omorât pe Arrigoni prin strangulare. La rândul lor, oamenii Hamas i-au vânat pe cei care l-au omorât pe tovarășul lor și i-au executat. Astfel s-a încheiat temporar răfuiala între aceste două grupuri criminale, dintre care numai unul controlează Gaza în acest moment.

În articolul publicat o lună mai târziu, Prof. Alderman afirma că dispariția unei persoane atât de nefaste ca Arrigoni este un motiv de satisfacție. A fost suficient pentru ca un veritabil cor de voci stângiste să se dezlănțuie împotriva sa. Prima a fost Harriet Sherwood, corespondenta cotidianului britanic The Guardian în Israel. Au urmat Mehdi Hassan de la publicația stângistă New Statesman, Enea Baldi pentru Rinascita (cotidianul stângii naționale din Italia), Fabrizio Larusso în l’Unita (ziarul oficios al comuniștilor italieni), Davide Ghilotti în Il Fatto Quotidino (alt ziar comunist) și armata de blogări ai Stângii. Ce îi reproșează toți aceștia lui Geoffrey Alderman? Un singur lucru, anume acela că s-a bucurat la moarte unei ființe umane minunate, așa ca acest Vittorio Arrigoni. Atunci când un evreu este omorât de criminali cu motivație antisemită coriștii Stângii nu spun nimic. Mai mult decât atât, dacă deschid gura o fac pentru a găsi scuze criminalilor. Asasinarea cu bestialitate a unor copii și tineri israelieni din familia Fogel a fost un motiv de satisfacție pentru ei. Au celebrat atentatele și rachetele aruncate asupra Israelului ca pe niște gesturi progresiste și emancipatoare. Nu-i de mirare că l-au iubit atât de mult pe Arrigoni, cel care a mers un pas mai departe și a trecut de la admirația față de criminali la facilitarea crimei.

Într-un interviu acordat după apariția articolului, Prof. Alderman îl compară pe Arrigoni cu Hitler. În fond, diferența între cei doi era de natură cantitativă, căci Arrigoni a contribuit la moartea unui număr foarte mic de evrei în comparație cu performanțele lui Hitler, dar nu și calitativă. Într-un alt interviu îl asemuiește cu Mussolini. Dacă italienii au sarbatorit în piețe publice asasinarea lui Il Duce, de ce n-ar avea dreptul un evreu să-și exprime satisfacția față de dispariția unui individ care i-a urât pe evrei cu înverșunare?!

Nu sunt întru totul de acord cu Prof. Alderman. Viața și moartea acestui Arrigoni nu înseamnă nimic pentru mine. Numai când mă gândesc la el resimt o puternică senzație de dezgust, așa că prefer să-l ignor. Satisfacția mea își are originea în lovitura pe care evenimentele relatate mai sus o dau Stângii. Întreg eșafodajul său utopic, în care Israelul este „marele dezbinator” care împiedică oamenii din Orientul Mijlociu „să se adune laolaltă” transcenzând origini, s-a prăbușit în ridicol. Grupurile palestiniene, care ar fi trebuit să reprezinte forțele progresiste în fantezia stângistă, s-au dovedit a avea comportamentul bandelor criminale de la periferia Londrei sau Romei. Pentru ei, tinerii revoluționari „internaționali” nu reprezintă nimic mai mult decăt niște unelte oarbe, oferite de Allah spre a fi utilizate după poftă și apoi aruncate într-o ladă de gunoi. Asta a fost Arrigoni, un instrument fără minte și fără valoare. Dar nu trebuie să ne facem iluzii și să credem că Stânga ar putea avea acum o bruscă trezire. Va prefera să continue halucinația colectivă și să caute explicații fanteziste, mai degrabă decăt să vadă realitatea simplă și clară care stă în fața ochilor. Iar linșarea mediatică a lui Geoffrey Alderman este parte din acest efort.

În loc de încheiere, o ultimă informație. De ce credeți că gruparea salafistă l-a ales tocmai pe Vittorio Arrigoni dintre toți „internaționalii” pentru a fi răpit și, în cele din urmă, asasinat? Pentru că era homosexual.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)

În casa lui Moș Cadîr se mută Osama

29 Aprilie 2011 1 comentariu

O știre de săptămâna trecută, care a trecut aproape neobservată de mass-media audio-vizuală din România, ne spunea că direcția din Parchetul General care se ocupă de criminalitate organizată și terorism a făcut o percheziție la sediile Fundației „Taiba”, ale Centrului Cultural Islamic „Semiluna” și la domiciliile unor personaje care dirijează aceste organizații. Comunicatul DIICOT ne informează că a fost deschisă urmărirea penală împotriva acestor indivizi, suspectați că sunt implicați în finanțarea ilegală a activităților islamiste și în recrutarea de membri pentru organizațiile radicale, inclusiv prin acțiuni de prozelitism. Acțiunea a fost inițiată în urma solicitării formulate de autoritățile germane, care au semnalat prezența în România a unui egiptean cu cetățenie germană, condamnat pentru spălare de bani în folosul unei organizații teroriste. La percheziții au participat polițiști, jandarmi și ofițeri SRI.

Nu pot decât să salut această inițiativă a autorităților române. Dar trebuie să remarc, cu tristețe, că a fost nevoie de intervenția autorităților germane pentru ca mecanismul justiției românești să se pună în mișcare. Numeroasele articole publicate de presa centrală și locală (în particular, cea din Constanța) nu au fost suficiente. Avertizările publice lansate de Muftiul Cultului Musulman din România nu au fost suficiente. Declarația politică a deputatului care reprezintă minoritatea turco-tătară, făcută la microfonul Parlamentului, nu a fost suficientă. Nici dezvăluirea conținutului cablogramei ambasadorului Statelor Unite în care autoritățile române erau suspectate că au încheiat o înțelegere cu grupările teroriste, de aceea le permit să desfășoare activități de finanțare și recrutare pe teritoriul României, nu a fost suficientă. Nici măcar rapoartele anuale ale SRI, care evidențiază amenințările pentru securitatea națională generate de activitatea grupurilor teroriste islamice, nu au fost suficiente pentru ca autoritățile românești să facă ceva. A fost nevoie de o sesizare venită din partea justiției germane pentru ca rotițele justiției românești să înceapă să se miște puțin. În fine … mai bine mai târziu, decât niciodată.

Cititorul care nu a urmărit toate aceste intervenții în spațiul public, în care se atrăgea atenția asupra pericolului public creat de activitatea unor organizații ca Fundația „Taiba” și Centrul Cultural Islamic „Semiluna”, se poate întreba de ce merită aceste grupuri o atenție specială. Unde s-a depășit limita unei activități legitime într-un stat democratic, atunci când cei implicați reprezintă o cauză minoritară și ne-populară? De ce este necesară intervenția autorităților statului? Voi încerca să analizez în beneficiul cititorului discursul public referitor la acest mic segment al societății care a îmbrățișat cauza radicalismului islamist. Analiza mea va pune în evidență cei trei vectori pe care pare a se desfășura activitatea organizațiilor menționate mai sus, anume (1) subminarea conducerii oficiale a Cultului Musulman din România și încercarea de a se substitui acesteia, (2) activități de prozelitism și recrutare în favoarea organizațiilor islamiste radicale și (3) propaganda antisemită.

De la început trebuie subliniat că cele două organizații menționate anterior funcționează fără să aibă avizul Muftiatului, astfel că activitățile religioase pe care le desfășoară sunt în afara legii. Dar asta nu i-a împiedicat să construiască moschei și case de rugaciune clandestine. Miza inițială era populația imigrantă de turci, arabi și sudanezi. Asta i-a atras pe indivizi ca agentul sirian Nakechbandi Ahmed Mazhar sau pe Abu al-Ola al-Ghiti, sosit în România sub acoperirea de student la Medicină. Evident ca odată implantați în România au uitat de profesia medicală, s-au auto-proclamat „imami” ai „moscheilor” lor și au început să desfășoare activitățile pentru care DIICOT a declanșat acum urmărirea penală. Iar atunci când organizațiile lor s-au consolidat suficient de mult au mărit miza. Au recrutat tineri tătari din România pe care i-au trimis la studii teologice într-o școală islamică din Medina (Arabia Saudită), unde au fost îndoctrinați cu principiile dogmatice care îi ghidează acțiunile lui Osama bin-Laden, de exemplu. La întoarcere aceștia au pretins să le fie recunoscute studiile teologice și statutul de imam, ceea ce le-ar fi permis să preia controlul Muftiatului și să obțină poziția de deputat în Parlamentul României pentru Nakechbandi Ahmed Mazhar, Abu al-Ola al-Ghiti sau un acolit al lor.

Asistăm la un complot împotriva siguranței naționale a României. Dacă ar fi avut succes ar fi permis unor grupări islamiste radicale, cu legături în terorismul internațional, să acceseze informații cu caracter secret ale României și ale NATO. Prețul l-ar fi plătit comunitatea turco-tătară, ale cărei tradiții vechi de 800 de ani ar fi fost șterse cu buretele și date uitării, înlocuite de dogma teroristă. Pentru că despre asta este vorba. Muftiul Cultului Musulman afirma într-un interviu că acești așa-ziși „imami” nu convertesc prozeliți la Islam, ci la ideologia organizațiilor radicale. Iar prozelitismul a jucat un rol important în activitatea lor, încă de la început, căci acesta era mecanismul de recrutare a „băștinașilor” pentru cauza teroristă.

Desigur, nici antisemitismul nu putea să lipsească din toată ticăloșenia asta. Forumul „Islamul Azi” stă mărturie. Ce mai contează că încalcă legislația românească în felul ăsta. La câte legi încalcă deja … Indivizii mizează pe cele mai joase instincte pentru a corupe oameni, pentru a-i îndepărta de tradiție și rațiune. Astfel că au scos la bătaie tot arsenalul antisemitismului clasic, toate mizeriile extremei drepte.

Acestea sunt faptele. În loc de concluzie îmi vin în minte personajele piesei lui Victor Ion Popa. Bietul Moș Cadîr! A trăit o viață întreagă în bună pace și prietenie cu vecinii săi Tache și Ianche. Și-au crescut copiii împreună, s-au bucurat împreună și au plâns împreună. Iar acum apare de nicăieri un Osama cu acte măsluite care vrea să-l evacueze din casa bătrânească. Grea viață mai ai, măi Moș Cadîr.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)

Despre Israel, stat rasist

17 Aprilie 2011 1 comentariu

Mi s-a adus la cunoștință că luna trecută a avut loc festivalul anual al urii față de evrei, intitulat ”Israel Apartheid Week”. A fost un minunat prilej pentru stângiștii din peste 40 de campusuri ale universităților occidentale să sarbătorească împreună cu prietenii lor fasciști islamiști și cu alte persoane care-i urăsc pe evrei din principiu. La aflarea acestei vești mi-am amintit că, în urmă cu câțiva ani, am fost invitat la întâlnirea anuală a absolenților unei anumite instituții de învățământ superior occidentale și că ceea ce mi-a atras atenția era prezența pe lista vorbitorilor invitați a unui pastor luteran suedez care urma să conferențieze despre multiculturalism. Poziția domniei sale era că multiculturalismul nu este o chestiune de opțiune democratică (așa cum ar vrea Dreapta să credem) și că oricine nu este de acord cu punctul său de vedere trebuie să fie rasist. Cred că înțelegerea acestei poziții fundamentale a Stângii contempoane este foarte importantă și ne permite să răspundem la o întrebare care pare a-i depăși pe mulți analiști, iar printre ei destui evrei. Anume, de ce demonstrează împotriva Israelului hoarde isterice de stângiști occidentali care ignoră complet încălcările grosolane ale drepturilor omului în țările arabe, Rusia, China, etc.?

Un răspuns imediat, dar destul de modest, face apel la o formă de antisemitism visceral. Adică, avem de-a face cu același gen de oameni ca acum în urmă cu circa 80 sau 70 de ani. Pe atunci foloseau un discurs de dreapta si combăteau iudeo-comunismul, acum folosesc un discurs de stânga și se opun sionismului, dar tot ce vor este să omoare evrei, pe care-i urăsc pentru singurul motiv că sunt evrei. Acesta este însă un răspuns slab, căci nu explică mecanismele noii forme de antisemitism cu care ne confruntăm azi și, în consecință, nici motivul pentru care este atât de prezentă în campusurile universităților occidentale. Cred că un răspuns pertinent ar trebui să pornească de la examinarea transformărilor pe care le-au suferit ideologiile de stânga în ultimii 50 de ani și, în particular, după eșecul catastrofal al regimurilor marxiste.

Tema aleasă de pastorul luteran suedez pentru discursul său este indicativă pentru rolul central pe care îl joacă multiculturalismul în ideologia Stângii din acest moment. Multiculturalismul presupune posibilitatea existenței mai multor culturi în interiorul unui stat, a cărui datorie este de a prezerva integritatea acestor culturi și neutralitatea în raport cu ele. Prezumția este că două sau mai multe culturi sunt incomparabile și că a spune că membrii unei culturi trebuie ajutați să se adapteze vieții într-o societate modernă este echivalent cu opresiunea culturală și rasismul. Multiculturalismul se găsește la polul opus în raport cu ”statul național” și ”intregrarea socială”.

Noul antisemitism este o expresie a multiculturalismului. Orice stat poate fi expus experimentului multiculturalist, în afară de Statul Israel. Israelul este statul național prin excelență. Mai mult decât atât, Israelul reprezintă succesul unei opțiuni în construcția statului întemeiată pe integrarea socială a unor grupuri extrem de eterogene (inclusiv comunități din Africa de Est sau Orientul Mijlociu) în jurul unui deziderat comun. Adică, opusul multiculturalismului. Israelul s-a dovedit a fi o democrație sustenabilă, capabilă să se apere în fața agresiunii unor adversari care dispun de resurse și teritoriu enorme. Israelienii au creat o economie capitalistă inovativă și prosperă. De aceea, Israelul și israelienii reprezintă dovada palpabilă că opțini opuse principiilor fundamentale ale Stângii conduc la succes.

Acum devine evident de ce stângiștii occidentali urăsc Israelul, israelienii și pe toți cei care sunt de partea lor. Noul antisemitism înseamnă deligitimarea, demonizarea și aplicarea unui dublu standard pentru statul evreiesc. Aceste trei componente ale antisemitismului nu au nimic nou. Le regăsim în fiecare formă de antisemitism care a apărut de-a lungul istoriei. Ceea ce diferă este modul în care este identificat obiectul urii, adică ”evreul”. Într-o perioadă istorică era vorba de practicantul iudaismului, într-o alta de aparținătorul la o comunitate evreiască și descendenții săi. Astăzi este vorba de ”sionist”. Desigur, vechile forme de antisemitism continuă să existe și astăzi, într-un mod rezidual. Dar polul urii față de evrei este situat acum în spațiul Stângii, a celor care promovează agresiv multiculturalismul și, implicit, noul antisemitism.