Și cățeii plâng câteodată, nu-i așa?!

Cățelul Bilă, prietenul meu

Totul a început cu o știre de presă. Un copil de patru ani a fost sfâșiat de câini în Parcul Tei. Știrea era falsă, desigur. Copilul lăsat nesupravegheat a găsit o secțiune deteriorată din gardul parcului și a ajuns pe un teren viran, proprietatea unei firme spaniole. Cum pe respectivul teren își făcea veacul o haită de câini fără stăpân, nenorocirea a devenit inevitabilă. Este vinovat primarul Onțanu, care a lăsat parcul de izbeliște? Evident că nu. Sunt vinovați paznicii parcului, care nu fac absolut nimic și trândăvesc toată ziua? Evident că nu. Este vinovată firma spaniolă, care a lăsat terenul în părăsire după ce l-a cumpărat? Evident că nu. În fine, sunt vinovați părinții și bunica copilului, care l-au lăsat nesupravegheat în parc? Evident că nu. Vinovat este cățelul. Dar nu numai câinii care au mușcat copilul sunt vinovați, ci absolut toți câinii fără stăpân din București. Așa s-a declanșat o isterie criminală.

Cineva spunea că trebuie să se dea un termen scurt (cuvânt pe care îl rostea răspicat, ca pe o comandă militară), iar apoi să fie eutanasiați toți câinii fără stăpân. Adică, măcelăriți. Politicianul s-a grăbit să articuleze public pornirile sangvinare care par a-i stăpâni pe mulți cetățeni, băsiști și anti-băsiști deopotrivă. Greu mi-aș putea imagina o pornire mai lipsită de umanitate. Legătura între om și câine vine din adâncul vremurilor și este plasată la fundamentul construcției ființei umane. Se presupune că această relație specială a apărut acum 30.000 de ani, atunci când homo sapiens doar ce își făcuse apariția pe scena istoriei, mult înainte ca oamenii să domesticească alte specii de animale. Poate că grupuri de oameni au început să îngrijească pui de lup rămași fără mamă. Ori poate că lupoaice au alăptat copii umani ai căror mamă murise. Cel mai probabil, ambele cazuri sunt valabile. Cert este că astfel că astfel s-a creat o legătură între oameni și lupii domesticiți fără de care specia noastră nu ar fi supraviețuit. Iar dacă am fi supraviețuit, atunci n-am fi putut depăși niciodată stadiul de vânători-culegători, căci n-am fi putut controla turme de animale. În lipsa acestei relații speciale pe care o avem cu câinii, oamenii nu ar fi putut niciodată să devină ceea ce sunt acum. Relația om-câine este una dintre cărămizile care stau la fundamentul umanității noastre. Faptul că luăm în considerare măcelărirea colectivă a câinilor demonstrează cât de mult ne-am îndepărtat de ceea ce ne face oameni.

Memoria colectivă a umanității păstrează amintirea modului în care s-a creat această relație. Primul mit care vine în minte este povestea lupei capitolina, lupoaica romană care i-a alăptat pe Romulus și Remus. La Roma există o statuie etruscă, amintindu-ne acest eveniment. Replici ale acestei statui există în Piața Romană din București și în alte 25 de orașe din România. Apoi, avem legenda steagului de luptă a dacilor. Povestea spune că Prințul Decebal, înainte să devină rege, era pasionat de vânătoare. Într-o iarnă a găsit un pui de lup rănit și flămând, pe care l-a salvat și l-a îngrijit. Lupul s-a atașat de el și i-a devenit cel mai credincios însoțitor. Iar Regele Decebal s-a atașat și el de lup într-așa măsură că, atunci când lupul a murit apărându-l, regele a poruncit să se facă un steag de luptă după asemănarea sa. Relația strămoșilor poporului român cu strămoșii câinelui apare și în alte mituri și este imortalizată de alte statui, printre care cea din fața ICR din Roma a cărei copie plasată în fața Muzeului Național de Istorie a dobândit o infamă reputație.

Există o soluție simplă și umană la problema câinilor fără stăpân. Pentru că avem o problemă. În București trăiesc aproximativ 65.000 de câini fără stăpân. Este una dintre consecințele politicilor demente de demolare ale regimului comunist, care au distrus un mod de viață tradițional. Oamenii au fost mutați în blocuri, iar câinii lor au rămas fără stăpân. Nu este vina acestor câini că au încercat să supraviețuiască așa cum au putut, că au format haite, că au ocupat terenuri virane lăsate în părăsire. Nu pot fi blamați pentru că reacționează instinctual atunci când cineva intră pe teritoriul lor. Și ei sunt victime. Nu transformați câinii în țapi (ispășitori)!

Cert este că există un câine fără stăpân la fiecare 50 de  bucureșteni. Soluția este evidentă: adopția. Este suficient să existe un om cu suflet bun la fiecare 50 de locuitori ai Bucureștiului ca problema să fie rezolvată. Nu este adevărat că nu poți avea un câine într-un apartament de bloc. Un câine are nevoie de foarte puțină atenție, dar oferă enorm de mult celui care îl adoptă. Dacă persoanele publice și mass-media, în locul campaniei isterice pentru exterminarea câinilor fără stăpân, ar îndemna bucureștenii să adopte căței, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Dacă autoritățile locale, în loc să toace bani publici în agenții ineficiente și ONG-uri și să hărțuiască proprietarii animalelor de casă, ar oferi hrană pentru animale și asistență medicală veterinară, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Dacă iubitorii de animale, în loc să plătească sute de euro pentru animale cu pedigree, ar renunța la snobism și ar adopta căței care au mare nevoie de ei, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Nu este nevoie de nimic altceva în afară de bunătate umană pentru a rezolva problema câinilor fără stăpân din București.

Căinii nu ne cer să-i iubim, ne cer numai să-i lăsăm să ne iubească ei pe noi. Nu doresc decât să găsească un om bun, căruia să-i dăruiască toată afecțiunea de care sunt capabili. Un câine fără stăpân este un câine alienat. Nu este vina câinilor din București că nu au stăpân, că au fost abandonați de oameni. Să nu-i mai trădăm încă o dată. Știu că mii de oameni au fost mușcați de ei în ultimii ani; eu sunt unul dintre acești oameni. Dar asta nu m-a făcut să urăsc animale nevinovate. Și nu voi putea accepta niciodată măcelărirea lor.