Arhiva

Archive for Iunie 2012

După 22

În urmă cu circa 22 de ani, mai exact pe 15 iunie 1990, s-a petrecut în București unul dintre acele evenimente puțin remarcate de contemporani, care lasă o amprentă abia vizibilă pe memoria colectivă, dar care, până la urmă, se dovedesc a cântări greu atunci când balanța istoriei măsoară consecințe. Pentru mulți români, data de 15 iunie 1990 este asociată cu discursul rostit de Ion Iliescu în fața minerilor, la Complexul Expozițional. Nici nu este surprinzător, atâta timp cât șeful statului de atunci găsise de cuviință să le mulțumească unor grupuri de indivizi care tocmai ce se comportaseră față de bucureșteni cam la modul în care o făcea Armata Sovietică atunci când elibera un oraș european. Brutalizaseră locuitorii capitalei țării cu impunitate și ei știau asta, iar șeful statului venise să-i asigure că totul este în ordine.

Nu acel eveniment este însă pretextul prezentei reflecții. În ziua în care oamenii lui Ion Iliescu se adunau la Complexul Expozițional mai avea loc în București și o altă manifestație. Un grup de circa o sută de studenți, activi în Liga Studenților și în Piața Universității, se întâlneau în cantina complexului studențesc din Grozăvești. Nu se știe cine a avut idea organizării acestui eveniment, care nu a fost făcut public; participanții s-au anunțat unul pe altul și au venit. Cred că și ei au fost surprinși să vadă cât de mulți avuseseră curajul să participe la o manifestare atât de temerară, căci la ora la care era programată începerea evenimentului sala era plină până la refuz. Personalul cantinei, care nu fusese informat că se va organiza „ceva”, a fost rugat să părăsească incinta și, după o repriză de bombăneli, s-a conformat. Reuniunea Ligii Studenților din 15 iunie 1990 putea să înceapă.

Numai în mințile unor tineri de 20 de ani putea să se găsească acel sâmbure de nebunie care să-i facă să participe la un asemnenea eveniment. O parte dintre colegii lor, cei care avuseseră nefericirea să se găsească în sediul Universității în momentul invaziei minerești, fuseseră bătuți, arestați și torturați. Ca să ajungă în Grozăvești, cei care doreau să participe la protest trebuiau să treacă printr-un București aflat sub asediu, traversat de camioane pline cu mineri care agitau topoare și bâte în timp ce urlau sălbatic. Presupun că așa arătau orașele Chinei în timpul Revoluției Culturale, intrate sub stăpânirea Gărzilor Roșii maoiste. Noii revoluționari, veniți să consolideze cu puterea ciomagului regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, controlau transportul public și, în particular, metroul, ale cărui săli și peroane erau bântuite de patrule gata oricând să aplice justiția proletară oricui le părea suspect, dar mai ales studenților din universitățile bucureștene. Și totuși, un grup semnificativ de membri ai mișcării studențești din acele zile au reușit să se strecoare, să se întâlnească și să articuleze o voce a rezistenței.

Pentru regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, care părea a fi ocupat spațiul public într-un mod total, trebuie să fi fost o surpriză de proporții. Într-adevăr, în urma unui proces electoral viciat, în timpul căruia Puterea a deținut un cvasi-monopol al mediului audio-vizual pe care nu s-a sfiit să-l utilizeze, Stânga ajunsese să domine viața cetății și să exileze orice oponent într-un spațiu periferic. Dar nici această stare de fapt nu i s-a părut suficientă; dorea reducerea totală la tăcere a oricăror voci dizidente, iar victoria electorală părea a oferi momentul potrivit pentru a trece la fapte. Astfel că sediile partidelor politice de opoziție au fost distruse, fruntașii lor au fost vânați, spațiul simbolic din Piața Universității a fost violat. Și tocmai atunci când victoria Stângii părea totală, Liga Studenților din Universitatea București a anunțat că rezistă.
Este important să înțelegem acest fenomen și consecințele sale, dacă dorim să înțelegem semnificația evenimentelor din realitatea zilei de azi. Din ce consta acel ultim resort al rezistenței? Supusă unei presiuni enorme, capacitatea de a rezista a poporului român este contractată până la o ultimă redută. Care este această ultimă redută, acest ultim refugiu esențial de care ne agățăm atunci când trebuie să renunțăm la tot restul?

Este departe de mine gândul de a prezenta ceea ce făceau studenții universităților bucureștene în acele zile ca pe un eveniment izolat. O bună parte dintre profesorii lor gândeau la fel ca ei și nici cei din alte centre universitare nu făceau excepție. Dar rămâne faptul că studenții din Universitatea București au fost cei care au salvgardat vocea rezistenței în acel moment de cumpănă, când toți ceilalți fuseseră reduși la tăcere, astfel că răspunsul pe care îl căutăm se găsește printre cele afirmate de ei, atunci.

Conceptul central al discursului lor, așa cum mi-l amintesc acum, după 22 de ani, era Dreptatea. Nu era vorba despre justiție socială ori emancipări progresiste și, nici măcar, despre apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În ziua în care Ion Iliescu afirma impunitatea grupurilor de mineri, acel grup de studenți afirma exact contrariul, anume că toți cei responsabili pentru actele de violență, pentru arestări ilegale și torturi trebuiau să răspundă pe măsura faptelor lor. Era o exprimare a statului de drept, a ideii că guvernanții nu sunt mai presus de lege, că nu pot decide, după bunul lor plac, pedepsirea celor care le displac. Era exact acel adevăr neplăcut pe care persoane ca Ion Iliescu și Adrian Năstase ar vrea să-l facă uitat.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Atunci, în acea lună iunie a anului 1990, a început un proces de maturizare democratică a României, proces care plasează în centrul său construcția statului de drept. Marea demonstrație de forță a Stângii lui Ion Iliescu și Adrian Năstase marca un final. Mica demonstrație a studenților din Grozăvești marca un început. Era începutul unui proces care s-a dovedit a fi foarte dificil, căci pentru politicienii cu mentalități stângiste a fost greu să înțeleagă că nu pot guverna după cum le dictează bunul plac, sfidând reguli și legi. Niciodată nu a fost acest lucru mai evident decât în timpul ministeriatului lui Adrian Năstase, o perioadă a stagnării și sfidărilor grosolane. Transgresiunile sale păreau a se bucura de impunitate veșnică, dar lucrurile nu au stat așa. Justiția românească a ajuns la nivelul de maturitate care îi permite să-l condamne pe Adrian Năstase, chiar dacă numai pentru o mică parte dintre ilegalitățile pe care le-a comis.

A urmat melodrama din strada Zambaccian. Cabotinismul unui personaj care nu a privit niciodată dincolo de superficialitate și imagine publică a generat o încercare de ieșire din scenă demnă de politicienii lui Caragiale. A fost momentul în care fluxul de știri de pe Antena 3 s-a intersectat cu telenovelele de la televiziunea Acasă, formând o mixtură cu puternic iz balcanic. Adrian Năstase părăsește viața politică într-un mod lipsit de onoare și demnitate, purtat pe o targă și legat la gât cu un fular. Odată cu el iese din scenă și o anume Stângă politică, cea care a handicapat politica românească în ultimii 22 de ani. Pentru politicienii de tip Adrian Năstase, glonțul de calibrul 38 tras în seara zilei de 20 iunie a marcat începutul sfârșitului.

Dar există o lecție pentru toți oamenii politici români în această poveste. Poporul român poate să îndure mari lipsuri și suferințe. O istorie frământată l-a facut rezistent și capabil să depășească momente dificile. Dar pretinde un singur lucru de la conducătorii care îi cer să suporte greutăți: să fie oameni corecți. Mulți politicieni au crezut că sunt intangibili, că pot să păcălească Justiția și să amețească opinia publică, prea proastă pentru niște „șmecheri” ca ei. S-au crezut „băieți deștepți”. Dar niciunul nu a scăpat fără să plătească, în cele din urmă. Unii au fost pedepsiți prin vot, dar pentru alții pedeapsa a fost mult mai gravă.

Anunțuri