Arhiva

Archive for Iunie 2011

„Acesta nu a fost un activist pentru pace”

Scriu aceste rânduri pentru a îmi exprima solidaritatea cu Geoffrey Alderman. Prof. Alderman este un distins universitar și cea mai importantă autoritate în istoria evreilor din Marea Britanie. În afara activității academice, Prof. Alderman publică în Jewish Chronicles articole prin care își exprimă puncte de vedere asupra unor evenimente din actualitate. În urmă cu o lună de zile a apărut un text cu semnătura sa care începea cu următoarele cuvinte: „Puține evenimente – nici măcar execuția lui Osama bin Laden – nu mi-au produs o plăcere atât de mare în ultimele săptămâni ca moartea așa-zisului activist pentru pace italian Vittorio Arrigoni.”

Cine a fost acest Vittorio Arrigoni și de ce a meritat dispariția sa atenția lui Geoffrey Alderman? Arrigoni a fost unul dintre fondatorii ISM – Gaza. ISM este numele mișcării de solidaritate internațională împotriva Israelului, un grup de stângiști care susțin activitățile violente anti-israeliene și care au legături strânse cu teroriștii palestinieni. În particular, ISM – Gaza este fracțiunea mișcării apropiată de Hamas. Este binecunoscut faptul că, spre deosebire de alte grupări palestiniene, Hamas își afirmă deschis intenția de a-i extermina pe evrei oriunde ar trăi și indiferent dacă sunt cetățeni israelieni sau nu. Iar Arrigoni a ales să locuiască în Gaza împreună cu alți „internaționali” stângiști și să faciliteze eforturile Mișcării Hamas pentru atingerea idealului menționat anterior. Era calea cea mai directă pentru a materializa prin acțiuni o ură viscerală față de evrei pe care nici măcar nu a mai încercat să o ascundă. Pe contul său de Facebook au fost postate mai multe caricaturi antisemite care amintesc de propaganda naziștilor și fotografia unui magazin la intrarea căruia fusese plasat un anunț cu următorul conținut: ”interzis câinilor și israelienilor”.

În 14 aprilie a acestui an, Arrigoni a fost răpit de o grupare salafistă care acționează în Gaza. Au cerut eliberarea șefului grupării respective, aflat într-o temniță a Hamas, în schimbul eliberării lui Arrigoni. Hamas a refuzat târgul, astfel că salafiștii l-au omorât pe Arrigoni prin strangulare. La rândul lor, oamenii Hamas i-au vânat pe cei care l-au omorât pe tovarășul lor și i-au executat. Astfel s-a încheiat temporar răfuiala între aceste două grupuri criminale, dintre care numai unul controlează Gaza în acest moment.

În articolul publicat o lună mai târziu, Prof. Alderman afirma că dispariția unei persoane atât de nefaste ca Arrigoni este un motiv de satisfacție. A fost suficient pentru ca un veritabil cor de voci stângiste să se dezlănțuie împotriva sa. Prima a fost Harriet Sherwood, corespondenta cotidianului britanic The Guardian în Israel. Au urmat Mehdi Hassan de la publicația stângistă New Statesman, Enea Baldi pentru Rinascita (cotidianul stângii naționale din Italia), Fabrizio Larusso în l’Unita (ziarul oficios al comuniștilor italieni), Davide Ghilotti în Il Fatto Quotidino (alt ziar comunist) și armata de blogări ai Stângii. Ce îi reproșează toți aceștia lui Geoffrey Alderman? Un singur lucru, anume acela că s-a bucurat la moarte unei ființe umane minunate, așa ca acest Vittorio Arrigoni. Atunci când un evreu este omorât de criminali cu motivație antisemită coriștii Stângii nu spun nimic. Mai mult decât atât, dacă deschid gura o fac pentru a găsi scuze criminalilor. Asasinarea cu bestialitate a unor copii și tineri israelieni din familia Fogel a fost un motiv de satisfacție pentru ei. Au celebrat atentatele și rachetele aruncate asupra Israelului ca pe niște gesturi progresiste și emancipatoare. Nu-i de mirare că l-au iubit atât de mult pe Arrigoni, cel care a mers un pas mai departe și a trecut de la admirația față de criminali la facilitarea crimei.

Într-un interviu acordat după apariția articolului, Prof. Alderman îl compară pe Arrigoni cu Hitler. În fond, diferența între cei doi era de natură cantitativă, căci Arrigoni a contribuit la moartea unui număr foarte mic de evrei în comparație cu performanțele lui Hitler, dar nu și calitativă. Într-un alt interviu îl asemuiește cu Mussolini. Dacă italienii au sarbatorit în piețe publice asasinarea lui Il Duce, de ce n-ar avea dreptul un evreu să-și exprime satisfacția față de dispariția unui individ care i-a urât pe evrei cu înverșunare?!

Nu sunt întru totul de acord cu Prof. Alderman. Viața și moartea acestui Arrigoni nu înseamnă nimic pentru mine. Numai când mă gândesc la el resimt o puternică senzație de dezgust, așa că prefer să-l ignor. Satisfacția mea își are originea în lovitura pe care evenimentele relatate mai sus o dau Stângii. Întreg eșafodajul său utopic, în care Israelul este „marele dezbinator” care împiedică oamenii din Orientul Mijlociu „să se adune laolaltă” transcenzând origini, s-a prăbușit în ridicol. Grupurile palestiniene, care ar fi trebuit să reprezinte forțele progresiste în fantezia stângistă, s-au dovedit a avea comportamentul bandelor criminale de la periferia Londrei sau Romei. Pentru ei, tinerii revoluționari „internaționali” nu reprezintă nimic mai mult decăt niște unelte oarbe, oferite de Allah spre a fi utilizate după poftă și apoi aruncate într-o ladă de gunoi. Asta a fost Arrigoni, un instrument fără minte și fără valoare. Dar nu trebuie să ne facem iluzii și să credem că Stânga ar putea avea acum o bruscă trezire. Va prefera să continue halucinația colectivă și să caute explicații fanteziste, mai degrabă decăt să vadă realitatea simplă și clară care stă în fața ochilor. Iar linșarea mediatică a lui Geoffrey Alderman este parte din acest efort.

În loc de încheiere, o ultimă informație. De ce credeți că gruparea salafistă l-a ales tocmai pe Vittorio Arrigoni dintre toți „internaționalii” pentru a fi răpit și, în cele din urmă, asasinat? Pentru că era homosexual.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)

Anunțuri

Povești seviliene cu evrei și tauri

3 Iunie 2011 1 comentariu

Imaginați-vă un oraș medieval, cu străduțe inguste și pietruite, similar cu orașul vechi din Brașov, dar mult mai mare. Apoi imaginați-vă case cu două caturi, vopsite în culori vii, cu ferestre și intrări încadrate de ghivece cu flori. Totul pare imaculat și strălucitor, parcă prea frumos pentru a fi real. Dar, din când în când, străzile se deschid în piațete perfect pătrate, unde câțiva oameni stau „la o vorba si la un vin” pe terasele restaurantelor. Parcă de nicăieri se aude o muzică ”fierbinte”, care rezonează cu soarele dogoritor de deasupra capului. Întreg spațiul pare inundat de o lumină orbitoare. Vă aflați în La Juderia, fostul cartier evreiesc din Sevilia.

Pentru un biet evreu așkenaz ca mine, plimbarea prin La Juderia a avut valențe estetice în aceeași mărură în care a avut un efect terpeutic. Așa trăiau evreii sefarzi în urmă cu 1000 de ani, în cartiere care uimesc și astăzi prin nivelul de civilizație. Am face bine să nu uităm asta. În urmă cu câțiva ani, pe vremea când locuiam în Manchester, gazda mea m-a invitat să megem împreună la esnoga (adica, sinagoga) sefardă pentru serviciul religios de Shabbat. Prietena mea nu era sefardă, dar majoritatea membrilor acestei comunități din sudul orașului Manchester hotărâseră să nu mai meargă la sinagoga așkenază de când venise un nou rabin, care era mult prea rigid. Le interzisese să vină la sinagogă cu mașina, în timpul Shabbatului. Păi atunci pentru ce și-au mai cumpărat ultimul tip de Ferrari sau Mercedes, dacă restul comunității nu poate să-i vadă și să-i invidieze?! Rabinul sefard nu le amintise această interdicție, doar îi rugase să nu-și parcheze mașinile chiar în fața sinagogii (sic!). A fost suficient pentru ca această comunitate de așkenazi să trecă peste prejudecățile față de sefarzi. Dar gazda mea îmi spunea că bunicii ei nu ar fi discutat niciodată cu un sefard, indiferent de circumstanțe.

Revin la Sevilia și la evreii ei. Istoria acestei comunități ne spune că rădăcinile sale se pierd în negura timpului. Cu siguranță exista în timpul regilor vizigoți ai Spaniei și în timpul primilor cuceritori mauri din dinastia Umayyazilor. Situația sa a început să se modifice după ce berberii marocani au început să-și însușească posesiunile musulmane din Al-Andalus. Aceștia au instaurat un regim pe care în ziua de azi l-am numi ”fundamentalist”, astfel că situația ne-musulmanilor care trăiau sub stăpânirea lor s-a deteriorat brusc. Creștinii au fugit în teritoriile controlate de regii catolici, iar odată cu ei au plecat și mulți evrei. Cei care au rămas au fost supuși birurilor grele și umilințelor zilnice. Dar fundamentalismul este ultimul refugiu al celor care simt că sunt pe cale să piardă. Astfel că nu a trecut mult timp (la scara istoriei) până când Reconquista a ajuns la Sevilia. Evreii i-au privit pe regii creștini ca pe niște eliberatori și au luptat cu entuziasm de partea lor. Iar după cucerirea orașului au fost răsplătiți. Din această perioadă datează La Juderia, plasată nu departe de palatul regal Alcazar și întărită cu ziduri puternice de aparare. În epoca de maximă înflorire a comunității evreilor sevilieni, La Juderia găzduia mai mult de 6000 de familii.

Nu departe de fostul cartier evreiesc se găsește Plaza de Torros, arena în care au loc luptele cu tauri. Am asistat și eu la acest spectacol de eleganță și sadism care este o corrida. Pentru cei care nu au gustat o astfel de experiență până acum, iată o scurtă descriere. Taurului – un animal de 400-500 de kilograme – i se dă drumul într-o arenă circulară. În acest moment este speriat și dezorientat, astfel că instinctiv încercă să ocupe centrul arenei. Sărmanul animal nu știe că, orice ar face, soarta sa este pecetluită. Nu va mai ieși din arenă decât mort. Matatdorul și echipa sa de toreadori încep prin a-l ațâța, încercând să-l facă să-și consume energia până la ultima picătură. Apoi îi aplica o serie de lovituri cu sulița și cu un fel de țepușe numite banderillas. Numai acum, după ce animalul este rănit și epuizat, matadorul încercă să-i dispute supremația centrului arenei. Taurul rezistă cu ultimele forțe, dar asta nu face decăt să-l sleiască și mai mult. Voci din public încep să strige ”mata lo, mata lo”. Adică, ”omoară-l, omoară-l”. În cele din urmă, matadorul le satisface dorința și îi aplica taurului o lovitură de spadă care atinge un organ vital. Bietul animal simte că minutele îi sunt numărate și se retrage spre marginea arenei. Are o singură dorință, anume aceea să fie lăsat să moară în liniște. Dar asta nu este posibil, căci spectacolul nu se poate termina până când nu își dă duhul. Echipa de toreadori se strânge în jurul său, îl ațâță cu capele și îl împung cu pumnale. Totul se încheie în chinurile animalului și ovațiile publicului. Iar apoi spectacolul reîncepe și un alt animal este aruncat în arenă, căci la o corrida sunt sacrificați șase tauri. Seara târziu, dupâ ce și-au astâmpărat pentru o vreme setea de sânge, sevilienii pleacă acasă.

Un popor care vede în corrida simbolul său național este în stare de orice. Nu trebuie să ne mirăm că și soarta comunității evreilor sevilieni a fost tristă, în cele din urmă. În timp, nu au mai fost atât de utili regilor spanioli. Iar pe măsură ce importanța lor scădea, creștea invidia față de ei. Astfel că, la mai bine de 100 de ani de la eliberarea Seviliei de musulmani, au fost atacați de concitadinii lor. O bună parte au fost omorâți, cei mai mulți au ales să plece pe calea bejaniei, iar câțiva au rămas, până când au fost și ei expulzați din Spania odată cu restul evreilor. Puternicele ziduri de apărare ale La Juderiei nu le-au folosit la nimic. Atunci când ești înconjurat de o populație însetată de sânge, nu este niciodată o idee bună să te retragi în spatele unui zid, chiar dacă este completat de un ”dom de oțel”. Aceasta este lecția pe care ne-o transmit evreii sevilieni nouă, celor care iubim Israelul de aproape sau de mai departe.

(Articol publicat in „Revista Mea” din Israel)