Palestinienii din Kosovo

În Israel se spune că stânga câştigă războaie, iar dreapta câştigă pacea. În ceea ce priveşte stânga, afirmaţia poate să fi fost adevărată atunci când la conducerea afacerilor statului se aflau titani ca David Ben-Gurion sau Golda Meir. Stânga israeliană nu a mai câştigat nimic cam de multişor, cu atât mai puţin războaie. Pe de altă parte, premierul de dreapta Benjamin Netanyahu încearcă din răsputeri să demonstreze că rămâne un aducător de pace. Iar strategia sa pare a fi aceea de a face concesii peste concesii părţi arabe: a acceptat unilateral existenţa unui stat palestinian demilitarizat, a implementat o îngheţare totală a localităţilor evreieşti din Iudeea şi Samaria, a eliminat majoritatea punctelor de control, a scos peste o sută de persoane suspectate de colaborare în organizarea de activităţi teroriste de pe lista celor căutaţi de FIA (Forţele Israeliene de Apărare). Dar eforturile sale nu par a-l impresiona pe Mahmoud Abbas, astfel că revendicările părţii arabe rămân maximaliste şi inacceptabile.

Motivul trebuie căutat în Kosovo. Arabii privesc recunoaşterea statalităţii acestei provincii sârbe ca pe un excelent precedent şi o oportunitate care nu trebuie ratată. N-are a face că statutul juridic al Kosovo şi, respectiv, Iudeea-Samaria sunt complet diferite, că în cel de al doilea caz nu există nicio formă de delimitare teritorială unanim acceptată. Mai mult decât atât, o afirmare unilaterală a unei graniţe ar viola acordurile de la Oslo. Ceea ce interesează conducerea arabă este utilizarea simbolului „Kosovo” în campanii de comunicare şi în modelarea opiniilor publice, astfel încât să obţină recunoaşterea internaţională a statalităţii pe linia de demarcaţie israeliano-iordaniană din 1967 („linia verde”).

Yasser Abed Rabbo, consilier principal al lui Mahmoud Abbas, afirma în 2008 pentru AFP: „Avem o altă opţiune. Kosovo nu este cu nimic diferit faţă de Palestina. Solicităm susţinerea Statelor Unite şi Uniunii Europene pentru obţinerea independenţei.” Iar Saeb Erakat, negociatorul şef al părţii arabe, afirma în 2009 că „Uniunea Europeană a recunoscut statul Kosovo înaintea altor canale oficiale şi acelaşi lucru ar trebui făcut pentru palestinieni”. În acelaşi timp, premierul autorităţii palestiniene Salam Fayyad lansa un apel la o „intifada diplomatică” care să includă frecvente proteste televizate împotriva zidului de securitate. Ali Khashan, ministrul palestinian al justiţiei, a depus o petiţie la Curtea Internaţională de Justiţie în care acuza Israelul de crime de război, crime împotriva umanităţii şi genocid, în timp ce organizaţii palestiniene şi aliaţii lor europeni au depus plângeri în Marea Britanie. Desigur, toate aceste acuzaţii nu au nici un fundament, dar scopul nu este de a obţine condamnări, ci de a pune semnul egal între Slobodan Milosevic, Radovan Karadzic şi conducerea politică israeliană.

Strategia arabilor pare a da rezultate. Astfel, ministrul de externe suedez Carl Bildt, fost emisar special al Uniunii Europene în Balcani, a introdus un proiect de rezoluţie pe agenda Consiliului Miniştrilor de Externe în care solicita recunoaşterea capitaliei statului palestinian la Ierusalim, ceea ce implica recunoaşterea statalităţii palestiniene pe „linia verde” fără alte negocieri. Şi secretarul general al ONU se pare că şi-ar fi afirmat susţinea pentru o rezoluţie care să recunoască un stat palestinian pe linia armistiţiului din 1949, într-o convorbire privată cu Mahmoud Abbas. Dacă poziţia administraţiei Bush era de respinge orice analogie între Kosovo şi Iudeea-Samaria, Barack Obama pare a avea un punct de vedere mult mai nuanţat şi ar putea susţine anumite revendicări unilaterale ale părţii arabe.

Israelienii trebuie să respingă ferm această „balcanizare” a conflictului cu arabii. O frontieră pe linia armistiţiului din 1967 este complet inacceptabilă, întrucât ar lăsa toate înălţimile care domină marile oraşe israeliene sub control arab. Israelul trebuie să continue să insiste pentru dreptul său de a avea frontiere sigure, în conformitate cu Rezoluţiile 242 şi 338 şi acordurile de la Oslo. Tocmai în conformitate cu aceste acorduri, Israelul nu poate accepta niciodată altceva decât o soluţie negociată. Trebuie transmis un semnal clar că orice măsură unilaterală a părţii arabe va fi întâmpinată cu fermitate, putând conduce la anularea a tot ce a obţinut partea arabă din 1994 şi până acum, mergându-se până la încetarea existenţei autorităţii palestiniene.