Arhiva

Archive for Ianuarie 2010

Preşedintele Băsescu la Chişinău

31 Ianuarie 2010 Lasă un comentariu

Preşedintele Băsescu a întreprins prima iniţiativă majoră de politică externă de după realegerea sa la finalul anului trecut. Şi a făcut-o aşa cum ne-a obişnuit, adică surprinzând pe toată lumea. Acţiunea sa a depăşit cu mult limitele protocolare ale unei vizite de stat, amintindu-ne în unele momente de verva sa din campania electorală şi de băile de mulţime. Cu atât mai mult cu cât a fost flancat locotenenţi credincioşi, fidelii între fideli, miniştrii Blaga şi Udrea. Nu pot să evaluez impactul vizual al prezenţei Elenei Udrea asupra concetăţenilor Annei Lesko, dar cred că pachetul de 100 de milioane de euro în ajutoare nerambursabile a creat o impresie care nu poate fi neglijată. Iar aliatul local cel mai credincios, preşedintele moldovean ad-interim Mihai Ghimpu, a fost răsplătit cu cea mai înaltă decoraţie a statului român, pe care numai alte trei persoane o mai deţin, dar nici un fost preşedinte român. Pe scurt, preşedintele Băsescu s-a aflat într-o campanie de seducţie la Chişinău, utilizând acele arme pe care ne-a convins că le stăpâneşte foarte bine în timpul campaniei electorale.

Relaţia cu Chişinăul deţine o poziţie prioritară pe agenda lui Traian Băsescu şi, implicit, pe agenda politicii externe româneşti. Iar lucrul acesta se întâmplă pentru că Traian Băsescu a câştigat alegerile cu o agendă care, dincolo de discursurile despre moguli ori de misterioasele flăcări violet, vizează transformarea statului român. Eforturile sale merg în această direcţie, fie că este vorba de politici publice ori de politica externă, o distincţie căreia Traian Băsescu îi acordă prea puţină importanţă, mai ales atunci când este vorba de alegerea mijloacelor pe care le utilizează.

Preşedintele Băsescu are abordarea unui politician neo-conservator, astfel că nu pot decât să îl aplaud. Statul reprezintă mai mult decât o colecţie de legi şi norme, în faţa cărora toţi cetăţenii sunt egali. Existenţa statului presupune existenţa unui deziderat colectiv al majorităţii indivizilor care îl alcătuiesc şi un simţ al destinului. Lipsa miturilor colective ori dislocarea statului de aceste mituri îl transformă într-o formă lipsită de substanţă, într-o construcţie avocăţească a cărei soartă este degenerarea lentă. Devine evident că n-am putea vorbi despre un destin românesc dacă segmentul basarabean al poporului român ar fi ignorat. Astfel că preşedintele Băsescu va continua să-i acorde cea mai mare atenţie.

Interesantă este reacţia pe care vizita preşedintelui român la Chişinău a stârnit-o la Washington, în cea mai stângistă administraţie de la Carter încoace. Parcă din senin, Hilary Clinton şi-a amintit că există Republica Moldova şi s-a arătat îngrijorată de faptul că România nu a semnat tratatul politic de bază. În realitate, textul proiectului acestui tratat conţine un paragraf introdus de guvernul Voronin care ar face din semnarea sa o recunoaştere a consecinţelor Tratatului Molotov-Ribbentrop. Partea română nu a recunoscut legitimitatea acestui document care viola dreptul internaţional, astfel că preşedintele Băsescu a afirmat în repetate rânduri că nu va semna un document care îl legitimează acum.

Dar oare ce a generat reacţia negativă a Washington-ului în acest moment? Mă îndoiesc că Republica Moldova a urcat pe o poziţie prioritară în agenda politicii externe americane. Nici nu pot bănui o înţelegere ruso-americană, căci Hilary Clinton a condamnat în termeni neobişnuit de precişi prezenţa militară rusească în Transnistria. Nu, mai degrabă voi presupune că acţiunea preşedintelui Băsescu a fost interpretată ca un atac la paradigma multiculturalistă în care se înscrie guvernarea de la Washington.

De ce nu am donat trei euro pentru Haiti

26 Ianuarie 2010 7 comentarii

La sfârşitul săptămânii trecute, postul de televiziune Realitatea TV a organizat un „teledon” în favoarea copiilor din Haiti. Cel puţin, aşa a fost anunţat publicului. În realitate, a fost vorba despre o colectare de fonduri în favoarea UNICEF, care ar urma să le folosească în favoarea copiilor din Haiti, desi nu s-a precizat cum intentioneaza să realizeze acest lucru. Am decis să nu donez trei euro pentru UNICEF. Nu am avut niciodată o părere prea bună despre această organizaţie. În copilărie eram obligat să cumpăr cărţi poştale UNICEF, cu preţ mult mărit. Aceasta era una dintre realităţile învăţământului gratuit din România socialistă, alături de multe astfel de biruri şi corvezi care împovărau copiii şi părinţii lor. Dar nu acesta este motivul pentru care refuz să fac o donaţie în beneficiul unei organizaţii ca UNICEF.

Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) este una dintre acele organizaţii ONU caracterizate prin ineficienţă, o birocraţie stufoasă care îşi urmăreşte propriile interese şi un buget supradimensionat. În cazul UNICEF este vorba despre un buget anual de peste un miliard (!!) de dolari. Cu siguranţă că nu au resimţit lipsa donaţiei mele. Dar probabil că au fost mult mai deranjaţi de retragerea donaţiilor Bisericii Catolice. Vaticanul a decis să-şi retragă orice formă de sprijin pentru UNICEF şi să solicite episcopilor să-i descurajeze pe credincioşi de la participarea la colectări de fonduri cu cărţi poştale UNICEF, după ce a devenit evident că una dintre principalele preocupări ale acestei organizaţii este asasinarea copiilor nenăscuţi. Ne-am fi aşteptat ca, o organizaţie care pretinde că lucrează în favoarea copiilor, să ajute viitoarele mame cu situaţie materială dificilă, astfel încât să poată duce sarcina la bun sfârşit în condiţii medicale decente. Din contră, UNICEF promovează deschis avortul „medical”, sub pretextul că „l-ar face oricum”. Mulţi observatori conservatori consideră că UNICEF este o organizaţie anti-creştină.

Dar activităţile UNICEF nu se rezumă la atât. Organizaţia „NGO Monitor” a dezvăluit că UNICEF a finanţat „organizaţii de tineret palestiniene”, dintre care cea mai cunoscută este PYALARA. După cum ne informează blogul conservator Dr. Bulldog & Ronin, PYALARA este activ implicată în propaganda teroristă, organizând campanii de glorificare a asasinilor sinucigaşi, în particular a celor coordonaţi de organizaţia marxist-islamistă FPEP (Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei). Canalizarea fondurilor spre terorişti nu este o eroare de moment a UNICEF, ci o constantă strategică a activităţii sale. Bianca Jagger, ambasador UNICEF, declara că Statele Unite sunt sursa tuturor relelor în Orientul Mijlociu.

Nu voi dona niciodată în favoarea UNICEF. Ar fi mult mai bine pentru umanitate dacă această organizaţie ar fi desfiinţată.

Palestinienii din Kosovo

24 Ianuarie 2010 4 comentarii

În Israel se spune că stânga câştigă războaie, iar dreapta câştigă pacea. În ceea ce priveşte stânga, afirmaţia poate să fi fost adevărată atunci când la conducerea afacerilor statului se aflau titani ca David Ben-Gurion sau Golda Meir. Stânga israeliană nu a mai câştigat nimic cam de multişor, cu atât mai puţin războaie. Pe de altă parte, premierul de dreapta Benjamin Netanyahu încearcă din răsputeri să demonstreze că rămâne un aducător de pace. Iar strategia sa pare a fi aceea de a face concesii peste concesii părţi arabe: a acceptat unilateral existenţa unui stat palestinian demilitarizat, a implementat o îngheţare totală a localităţilor evreieşti din Iudeea şi Samaria, a eliminat majoritatea punctelor de control, a scos peste o sută de persoane suspectate de colaborare în organizarea de activităţi teroriste de pe lista celor căutaţi de FIA (Forţele Israeliene de Apărare). Dar eforturile sale nu par a-l impresiona pe Mahmoud Abbas, astfel că revendicările părţii arabe rămân maximaliste şi inacceptabile.

Motivul trebuie căutat în Kosovo. Arabii privesc recunoaşterea statalităţii acestei provincii sârbe ca pe un excelent precedent şi o oportunitate care nu trebuie ratată. N-are a face că statutul juridic al Kosovo şi, respectiv, Iudeea-Samaria sunt complet diferite, că în cel de al doilea caz nu există nicio formă de delimitare teritorială unanim acceptată. Mai mult decât atât, o afirmare unilaterală a unei graniţe ar viola acordurile de la Oslo. Ceea ce interesează conducerea arabă este utilizarea simbolului „Kosovo” în campanii de comunicare şi în modelarea opiniilor publice, astfel încât să obţină recunoaşterea internaţională a statalităţii pe linia de demarcaţie israeliano-iordaniană din 1967 („linia verde”).

Yasser Abed Rabbo, consilier principal al lui Mahmoud Abbas, afirma în 2008 pentru AFP: „Avem o altă opţiune. Kosovo nu este cu nimic diferit faţă de Palestina. Solicităm susţinerea Statelor Unite şi Uniunii Europene pentru obţinerea independenţei.” Iar Saeb Erakat, negociatorul şef al părţii arabe, afirma în 2009 că „Uniunea Europeană a recunoscut statul Kosovo înaintea altor canale oficiale şi acelaşi lucru ar trebui făcut pentru palestinieni”. În acelaşi timp, premierul autorităţii palestiniene Salam Fayyad lansa un apel la o „intifada diplomatică” care să includă frecvente proteste televizate împotriva zidului de securitate. Ali Khashan, ministrul palestinian al justiţiei, a depus o petiţie la Curtea Internaţională de Justiţie în care acuza Israelul de crime de război, crime împotriva umanităţii şi genocid, în timp ce organizaţii palestiniene şi aliaţii lor europeni au depus plângeri în Marea Britanie. Desigur, toate aceste acuzaţii nu au nici un fundament, dar scopul nu este de a obţine condamnări, ci de a pune semnul egal între Slobodan Milosevic, Radovan Karadzic şi conducerea politică israeliană.

Strategia arabilor pare a da rezultate. Astfel, ministrul de externe suedez Carl Bildt, fost emisar special al Uniunii Europene în Balcani, a introdus un proiect de rezoluţie pe agenda Consiliului Miniştrilor de Externe în care solicita recunoaşterea capitaliei statului palestinian la Ierusalim, ceea ce implica recunoaşterea statalităţii palestiniene pe „linia verde” fără alte negocieri. Şi secretarul general al ONU se pare că şi-ar fi afirmat susţinea pentru o rezoluţie care să recunoască un stat palestinian pe linia armistiţiului din 1949, într-o convorbire privată cu Mahmoud Abbas. Dacă poziţia administraţiei Bush era de respinge orice analogie între Kosovo şi Iudeea-Samaria, Barack Obama pare a avea un punct de vedere mult mai nuanţat şi ar putea susţine anumite revendicări unilaterale ale părţii arabe.

Israelienii trebuie să respingă ferm această „balcanizare” a conflictului cu arabii. O frontieră pe linia armistiţiului din 1967 este complet inacceptabilă, întrucât ar lăsa toate înălţimile care domină marile oraşe israeliene sub control arab. Israelul trebuie să continue să insiste pentru dreptul său de a avea frontiere sigure, în conformitate cu Rezoluţiile 242 şi 338 şi acordurile de la Oslo. Tocmai în conformitate cu aceste acorduri, Israelul nu poate accepta niciodată altceva decât o soluţie negociată. Trebuie transmis un semnal clar că orice măsură unilaterală a părţii arabe va fi întâmpinată cu fermitate, putând conduce la anularea a tot ce a obţinut partea arabă din 1994 şi până acum, mergându-se până la încetarea existenţei autorităţii palestiniene.

Categorii:neo-sionism