Nici Bucureștiul nu crede în lacrimi

9 Septembrie 2013 19 comentarii

La mai multe zile după moartea lui Ionuț Anghel, copilul în vârstă de patru ani a cărui deces în condiții misterioase a provocat isteria criminală împotriva câinilor fără stăpân, Primarul Capitalei a reacționat. Nu a decis să urmeze calea adoptată de Primarul Sibiului, care a rezolvat problema câinilor fără stăpân favorizând adopția internă și internațională. Nici nu a fost inspirat de Primarul Tecuciului, care a afirmat că, indiferent de ce a spus Președintele Băsescu și de ceea ce va decide guvernul, în orașul Tecuci nu va muri niciun câine. Nu, Dl. Dr. Sorin Oprescu a decis să organizeze un referendum, prilej pentru Primăria Capitalei de a toca șase milioane de lei noi din banii bucureștenilor. Să examinăm întrebarea care urmează a fi pusă bucureștenilor: Sunteți de acord cu eutanasierea câinilor fără deținător capturați pe domeniul public al municipiului București si neadoptați in termenul prevazut de lege?

Imagine

câine omorât de bucureșteni vigilenți

Termenul prevăzut de lege este de șapte zile. Dl. Primar Oprescu intenționează să omoare fiecare câine din București în termen de o săptămână de la capturarea sa. Perioada de șapte zile este ridicol de mică pentru a mai putea salva un biet animal din mecanismul infernal de măcelărire a câinilor pe care îl pregătește Dl. Primar. De altfel, nimeni nu-și face iluzii că acest termen minimal va fi respectat. Dl. Primar a vorbit despre distrugerea imediată a câinilor periculoși. Întrebat ce înțelege prin „câine periculos”, Dl. Primar a afirmat că orice câine care face parte dintr-o haită este un câine periculos. Cum formarea de haite este comportamentul normal al oricărei populații de câini, intenția Dlui. Primar devine evidentă: masacrarea a 65.000 de câini în cel mai scurt timp.

Imagine

Arena Națională

Un sângeros tiran comunist i-a spus odată unui ambasador american că moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni este o statistică. Așa cum ne este dificil să ne imaginăm moartea unui milion de oameni, ne este dificil să ne imaginăm masacrarea a 65.000 de câini. Să facem un efort, totuși. Imaginați-vă Arena Națională, stadionul de care este atât de mândru Dl. Primar, plină cu câini. Pe fiecare scaun sau fotoliu stă un câine, iar gazonul este și el plin cu câini. Iar tuturor acestor câini le-a fost tăiat gâtul și sângele lor curge prin tribune, până în gazon. Asta ne propune Dl. Primar. Aceasta este întrebarea la care  ne cere să răspundem: doriți un stadion plin cu câini căsăpiți? Aceasta este dimensiunea barbariei la care dorește Dl. Primar să fim părtași. Un cititor al articolului meu precedent le cerea celor care vor vota pentru eutanasie (ce eufemism dezgustător pentru măcel!) să lase ipocrizia de-a parte, să participe fizic la acest festival păgân al sângelui și morții pe care ni-l pregătește Primarul Oprescu și să omoare personal un câine pe care-l privește în ochi. Nu pot decât să subscriu.

Îi rog pe bucureșteni să trateze cu multă atenție acest referendum și să nu decidă în pripă ceva ce vor regreta mai târziu, influențați de inconveniente mici sau mari generate de prezența câinilor fără stăpân. Pentru noi toți, indivizi formați într-o civilizație iudeo-creștină, pentru toți care își găsesc referința etică în textul biblic, bunătatea față de animale are dimensiunea unei porunci divine. O alegere nefericită, o afirmare colectivă a distrugerii vieții, nu va rămâne fără consecințe spirituale. Nu ni se cere să alegem între un stadion plin cu câini morți și un stadion plin cu copii morți. Este evident că viața unui copil valorează mai mult decât viețile tuturor câinilor din București. Dar noi avem de ales între o soluție la problema câinilor fără stăpân care favorizează moartea și o soluție care favorizează viața. Aparent, soluția morții este simplă și eficientă, mai ales dacă Primarul Oprescu va construi camere de gazare și crematorii pentru câini. Dar astfel va fi subminat fundamentul etic pe care este întemeiată comunitatea noastră, iar consecințele pe termen lung sunt incalculabile.

La o manifestare a celor care doresc moartea câinilor fără stăpân apărea următoarea lozincă: „vrem o țară ca afară”. Cum credeți că ne vor privi cei „de  afară” dacă vom decide măcelul a 65.000 de câini? Vor spune că suntem oameni civilizați sau niște sălbatici sângeroși și lipsiți de inimă? Eu sper că nimeni nu își face iluzii. Deja mulți occidentali asociază România cu mitul lui Dracula, chiar doriți să le aprofundăm aceste prejudecăți? Europa și lumea întreagă sunt cu ochii pe noi. Știrea referitoare la referendumul de la București, difuzată de agențiile de presă internaționale, a fost deja preluată de nenumărate ziare și televiziuni. În Parlamentul European, Inter-grupul pentru Bunăstarea Animalelor (din care face parte și Daciana Sârbu-Ponta) a redactat o scrisoare deschisă destinată Președintelui României. Citez din această scrisoare.

Apelul d-voastră pentru uciderea în masă și sistematică a câinilor fără stăpân promovează o orientare opusă voinței membrilor români ai Parlamentului European, aleși democratic. Considerăm că poziția d-voastră este profund nedemocratică și inacceptabilă în Uniunea Europeană. Membrii Inter-grupului pentru Bunăstarea Animalelor vă cer să nu promulgați legislația pentru eutanasierea în masă și sistematică a câinilor fără stăpân. Așa ceva ar cauza un masacru oribil și inutil al câinilor, ceea ce ar fi în opoziție cu valorile și obiectivele tratatului de funcționare al Uniunii Europene.

Textul întregii scrisori poate fi consultat aici.

În final aș vrea să punctez un lucru. Nu există „noi” și „voi” în încercarea de a rezolva problema câinilor fără stăpân. Nu vom găsi niciodată o soluție dacă gândim în termeni antagoniști, iubitori de animale vs. ne-iubitori de animale. Câinii fără stăpân din București nu sunt o problemă a organizațiilor pentru protecția animalelor, ci a întregii comunități. Iubitorii de animale reprezintă conștiința vie a acestei comunități. Dar numai împreună putem alege viața, cu toate dificultățile și inconvenientele pe care le va presupune o astfel de alegere.

Anunțuri

Și cățeii plâng câteodată, nu-i așa?!

5 Septembrie 2013 123 comentarii
Imagine

Cățelul Bilă, prietenul meu

Totul a început cu o știre de presă. Un copil de patru ani a fost sfâșiat de câini în Parcul Tei. Știrea era falsă, desigur. Copilul lăsat nesupravegheat a găsit o secțiune deteriorată din gardul parcului și a ajuns pe un teren viran, proprietatea unei firme spaniole. Cum pe respectivul teren își făcea veacul o haită de câini fără stăpân, nenorocirea a devenit inevitabilă. Este vinovat primarul Onțanu, care a lăsat parcul de izbeliște? Evident că nu. Sunt vinovați paznicii parcului, care nu fac absolut nimic și trândăvesc toată ziua? Evident că nu. Este vinovată firma spaniolă, care a lăsat terenul în părăsire după ce l-a cumpărat? Evident că nu. În fine, sunt vinovați părinții și bunica copilului, care l-au lăsat nesupravegheat în parc? Evident că nu. Vinovat este cățelul. Dar nu numai câinii care au mușcat copilul sunt vinovați, ci absolut toți câinii fără stăpân din București. Așa s-a declanșat o isterie criminală.

Bilă

Cineva spunea că trebuie să se dea un termen scurt (cuvânt pe care îl rostea răspicat, ca pe o comandă militară), iar apoi să fie eutanasiați toți câinii fără stăpân. Adică, măcelăriți. Politicianul s-a grăbit să articuleze public pornirile sangvinare care par a-i stăpâni pe mulți cetățeni, băsiști și anti-băsiști deopotrivă. Greu mi-aș putea imagina o pornire mai lipsită de umanitate. Legătura între om și câine vine din adâncul vremurilor și este plasată la fundamentul construcției ființei umane. Se presupune că această relație specială a apărut acum 30.000 de ani, atunci când homo sapiens doar ce își făcuse apariția pe scena istoriei, mult înainte ca oamenii să domesticească alte specii de animale. Poate că grupuri de oameni au început să îngrijească pui de lup rămași fără mamă. Ori poate că lupoaice au alăptat copii umani ai căror mamă murise. Cel mai probabil, ambele cazuri sunt valabile. Cert este că astfel că astfel s-a creat o legătură între oameni și lupii domesticiți fără de care specia noastră nu ar fi supraviețuit. Iar dacă am fi supraviețuit, atunci n-am fi putut depăși niciodată stadiul de vânători-culegători, căci n-am fi putut controla turme de animale. În lipsa acestei relații speciale pe care o avem cu câinii, oamenii nu ar fi putut niciodată să devină ceea ce sunt acum. Relația om-câine este una dintre cărămizile care stau la fundamentul umanității noastre. Faptul că luăm în considerare măcelărirea colectivă a câinilor demonstrează cât de mult ne-am îndepărtat de ceea ce ne face oameni.

B1

Memoria colectivă a umanității păstrează amintirea modului în care s-a creat această relație. Primul mit care vine în minte este povestea lupei capitolina, lupoaica romană care i-a alăptat pe Romulus și Remus. La Roma există o statuie etruscă, amintindu-ne acest eveniment. Replici ale acestei statui există în Piața Romană din București și în alte 25 de orașe din România. Apoi, avem legenda steagului de luptă a dacilor. Povestea spune că Prințul Decebal, înainte să devină rege, era pasionat de vânătoare. Într-o iarnă a găsit un pui de lup rănit și flămând, pe care l-a salvat și l-a îngrijit. Lupul s-a atașat de el și i-a devenit cel mai credincios însoțitor. Iar Regele Decebal s-a atașat și el de lup într-așa măsură că, atunci când lupul a murit apărându-l, regele a poruncit să se facă un steag de luptă după asemănarea sa. Relația strămoșilor poporului român cu strămoșii câinelui apare și în alte mituri și este imortalizată de alte statui, printre care cea din fața ICR din Roma a cărei copie plasată în fața Muzeului Național de Istorie a dobândit o infamă reputație.

B2

Există o soluție simplă și umană la problema câinilor fără stăpân. Pentru că avem o problemă. În București trăiesc aproximativ 65.000 de câini fără stăpân. Este una dintre consecințele politicilor demente de demolare ale regimului comunist, care au distrus un mod de viață tradițional. Oamenii au fost mutați în blocuri, iar câinii lor au rămas fără stăpân. Nu este vina acestor câini că au încercat să supraviețuiască așa cum au putut, că au format haite, că au ocupat terenuri virane lăsate în părăsire. Nu pot fi blamați pentru că reacționează instinctual atunci când cineva intră pe teritoriul lor. Și ei sunt victime. Nu transformați câinii în țapi (ispășitori)!

B3

Cert este că există un câine fără stăpân la fiecare 50 de  bucureșteni. Soluția este evidentă: adopția. Este suficient să existe un om cu suflet bun la fiecare 50 de locuitori ai Bucureștiului ca problema să fie rezolvată. Nu este adevărat că nu poți avea un câine într-un apartament de bloc. Un câine are nevoie de foarte puțină atenție, dar oferă enorm de mult celui care îl adoptă. Dacă persoanele publice și mass-media, în locul campaniei isterice pentru exterminarea câinilor fără stăpân, ar îndemna bucureștenii să adopte căței, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Dacă autoritățile locale, în loc să toace bani publici în agenții ineficiente și ONG-uri și să hărțuiască proprietarii animalelor de casă, ar oferi hrană pentru animale și asistență medicală veterinară, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Dacă iubitorii de animale, în loc să plătească sute de euro pentru animale cu pedigree, ar renunța la snobism și ar adopta căței care au mare nevoie de ei, atunci problema s-ar rezolva foarte repede. Nu este nevoie de nimic altceva în afară de bunătate umană pentru a rezolva problema câinilor fără stăpân din București.

Căinii nu ne cer să-i iubim, ne cer numai să-i lăsăm să ne iubească ei pe noi. Nu doresc decât să găsească un om bun, căruia să-i dăruiască toată afecțiunea de care sunt capabili. Un câine fără stăpân este un câine alienat. Nu este vina câinilor din București că nu au stăpân, că au fost abandonați de oameni. Să nu-i mai trădăm încă o dată. Știu că mii de oameni au fost mușcați de ei în ultimii ani; eu sunt unul dintre acești oameni. Dar asta nu m-a făcut să urăsc animale nevinovate. Și nu voi putea accepta niciodată măcelărirea lor.

Să nu distrugi

”… oricât ar fi de bun sistemul, nu ne putem baza numai pe el. Pe de altă parte, oricât ar fi el de rău, ceea ce până la urmă contează sunt propriile noastre fapte.”

Rabin Rafael Schaffer, comentariu la Pericopa Șoftim 5773

ImagineÎn dezvoltarea spirituală a unui evreu, în construcția relației sale cu practica iudaică, decisiv este, în cele din urmă, evreul însuși. În urmă cu câțiva ani, Yad Vashem a publicat un Machzor pentru Rosh HaShana cu totul deosebit. Este vorba despre o colecție de rugăciuni pentru serviciul religios de Rosh HaShana scrise de cantorul Naftali Stern din Satu Mare în 1944, în lagărul de exterminare din Wolfsberg. Greu ne-am putea imagina un loc mai neprielnic pentru spiritualitatea iudaică decât un lagăr de exterminare nazist! Dar, chiar și în acele condiții teribile, câțiva evrei au „cumpărat” saci pentru ciment în schimbul rației de pâine și au încercat să-și amintească rugăciunile. Naftali Stern le-a notat cu un ciot de creion pe pânza sacilor și tot el a oficiat acel serviciu religios memorabil din 1944. A păstrat acea pânză de sac toată viața. Yad Vashem a publicat rugăciunile de pe pânza de sac a lui Naftali Stern sub titlul de Wolfsberg Machzor.

Și eu am intrat în posesia unui Machzor pentru Rosh HaShana, care a împărtășit destinul tragic al altor evrei. Pe prima pagină cineva a scris cu cerneală violetă numele lui Iancu Iacoboș, un fost proprietar. Machzor-ul a fost găsit pe stradă, aruncat printre ruinele din spatele magazinului „Unirea”, pe la mijlocul anilor ’80 din secolul trecut. Prietenul care l-a găsit, un credincios practicant creștin ortodox, a înțeles că este o carte tipărită cu script ebraic și că ar putea conține rugăciuni. Astfel că a salvat-o și a păstrat-o cu multă grijă, ca pe o frântură de viață spirituală smulsă nebuniei demolatoare a celor care conduceau România în acea perioadă.

Mie mi-a dăruit-o recent, la încheierea perioadei în care am stat shiva după decesul mamei mele. Nu știu exact de ce mi-a dat acest Machzor, nici de ce mi-a spus povestea sa; nu l-am întrebat niciodată. Poate că are de-a face cu atmosfera care domnea în jurul meu în acele zile, cu faptul că mi-a remarcat stăruința de a respecta halakhot referitoare la doliu, că purtam o bluză neagră sfâșiată (keriah).

„Dar Rabbi Eleazar a spus: am auzit că cel care sfâșie [hainele] prea mult pentru o persoană decedată încalcă porunca: să nu distrugi”

(Talmudul babilonian, Tratatul Baba Kamma, 91b)

Porunca bal tashchit („să nu distrugi”) are în vedere valoarea umană care este atribuită unui obiect. O bluză purtată la înmormântarea unui părinte și în timp ce ai stat shiva este mult mai mult decât o simplă bucată de pânză, tăiată și cusută pe un tipar. Un Machzor înseamnă infinit mai mult decât pagini de hârtie imprimate cu cerneală. Obiectele capătă o oarecare valoare umană prin destinația care le este atribuită și prin modul în care au fost utilizate. Tratându-le cu respect ne demonstrăm respectul pentru cei care le-au utilizat într-un anumit fel, atribuindu-le acea valoare umană.

יט. כִּי תָצוּר אֶל עִיר יָמִים רַבִּים לְהִלָּחֵם עָלֶיהָ לְתָפְשָׂהּ לֹא תַשְׁחִית אֶת עֵצָהּ לִנְדֹּחַ עָלָיו גַּרְזֶן כִּי מִמֶּנּוּ תֹאכֵל וְאֹתוֹ לֹא תִכְרֹת כִּי הָאָדָם עֵץ הַשָּׂדֶה לָבֹא מִפָּנֶיךָ בַּמָּצוֹר:

כ. רַק עֵץ אֲשֶׁר תֵּדַע כִּי לֹא עֵץ מַאֲכָל הוּא אֹתוֹ תַשְׁחִית וְכָרָתָּ וּבָנִיתָ מָצוֹר עַל הָעִיר אֲשֶׁר הִוא עֹשָׂה עִמְּךָ מִלְחָמָה עַד רִדְתָּהּ:

(Dvarim 20:19-20)

Torah ne spune că, atunci când o armată evreiască asediază un oraș vecin pentru a-l ocupa (i.e. nu pentru a-l distruge!), nu trebuiesc distruși arbori fructiferi pentru a construi mașini de asediu. Dar pot fi utilizați alți arbori. În particular, se spune că nu avem de ce să distrugem arborele fructifer căci acesta nu ridică mâna împotriva noastră, așa cum fac oamenii care l-au plantat. În comentariul la acest pasaj, Rashi ne spune că omul care distruge arbori fructiferi fără a exista o necesitate absolută este nepăsător față de bunătatea lui Dumnezeu.

Torah introduce porunca bal tashchit în contextul unui anumit tip de campanie militară purtată de evrei. Este vorba de o campanie militară preventivă, purtată împotriva unui vecin care ignoră complet poruncile destinate ne-evreilor în Torah, ceea ce presupune un comportament deosebit de ticălos și agresiv. Chiar în aceste condiții, obiectivul unei armate evreiești nu este de a distruge. Obiectivul este ocuparea orașului făcând cât mai puține victime și pagube colaterale, iar apoi dezvoltarea naturii profund umane a locuitorilor săi.

Un obiectiv al fiecărui evreu este cultivarea valorii intrinseci a ființei umane, fie că este vorba de sine însuși ori de ceilalți. Îndeplinirea acestui obiectiv este independentă de contingența socio-politică, care poate fi viciată de dogmatism ideologic. Oricât ar fi de bun sistemul, nu ne putem baza numai pe el; pe de altă parte, oricât ar fi el de rău, ceea ce până la urmă contează sunt propriile noastre fapte.

Categorii:Uncategorized Etichete:, ,

Omagiu libertății

ayn-rand

Trebuie să mărturisesc ceva. Ca orice conservator libertarian, am și eu un pasaj preferat din „Atlas Shrugged” și, implicit, o scenă favorită în recenta ecranizare a romanului. Este vorba de monologul lui Francisco d’Anconia. Jim Taggart, președintele unei mari companii de transport feroviar, încearcă să rostească un discurs. „Banii nu pot cumpăra fericirea. Cuvinte mai adevărate nu s-au spus niciodată. Nu mai vânăm atotputernicul dolar. Idealurile noastre sunt mai înalte decât profitul. În locul unei aristocrații a banilor avem …” Aici îl întrerupe Francisco d’Anconia. „… o aristocrație a influenței. Despre influență este vorba, dar asta știați deja.” Un alt invitat intervine. „V-ați îndoit vreodată că banii sunt sursa tuturor relelor? Iată dovada!” Francisco îi dă replica. „Deci credeți că banii sunt sursa tuturor relelor? V-ați întrebat vreodată de unde provin banii? Banii nu sunt decât un instrument care ne permite să negociem unul cu altul. Bunurile tale pentru ale mele, eforturile tale pentru ale mele. Banii sunt piatra de temelie a civilizației. Măsura unui om nu este dată de câți bani are, ci de felul în care i-a obținut. Dacă i-a dobândit creând valorii, atunci banii sunt un motiv de mândrie. Dar dacă i-a luat de la cei care produc, atunci nu există onoare în ceea ce face. Nu este nimic mai mult decât un jefuitor.” O invitată spune, cu aerul că rostește un adevăr evident. „Domnule d’Anconia, cu toții știm că cei puternici fac bani pe seama celor slabi.” d’Anconia răspunde. „Despre ce fel de putere vorbim aici? Despre puterea de a crea valori sau despre abilitatea de a manipula, de a stoarce bani prin înțelegeri dubioase, de a exercita influență. Când banii încetează a fi instrumentul prin care oamenii interacționează, atunci oamenii devin instrumente în mâinile altor oameni. Sânge, lanțuri, bice. Sau dolari. O altă alternativă nu există.”

Stânga nu poate sau nu vrea să înțeleagă acest adevăr simplu. Mi-am amintit acest lucru atunci când urmăream documentarul intitulat „Homage to Catalonia II”, un adevărat manifest stângist, difuzat în universități americane. Numele este relevant. „Homage to Catalonia” este titlul unei cărți publicate în 1938 de George Orwell, locotenent în miliția POUM (partidul marxist și troțkist) în timpul Războiului Civil din Spania. Lucrarea sa este un elogiu adus acestei miliții care obișnuia să organizeze antrenamente de tir în catedrale, utilizând ca ținte statuile sfinților și tablourile vechilor maeștri. Referitor la catedrala Sagrada Familia, capodopera lui Gaudi, Orwell scrie că miliția anarhistă care controla Barcelona „a dat dovadă de prost-gust atunci când a decis să nu o arunce în aer”. Aceasta este moștenirea culturală de la care se revendică autorii filmului  „Homage to Catalonia II”.

Subiectul filmului este crearea unei societăți socialiste libere. În urma crizei globale, un număr de persoane, nu știm cât de multe, decid că nu vor să mai aibă nimic de-a face cu economiile bazate pe actualul sistem financiar. Vor să trăiască apelând cât mai puțin la bani, respectând principiile lor ecologiste și eliminând orice formă de opresiune generată de vânzarea/cumpărarea forței de muncă a unei alte persoane. Filmul începe cu cei care decid să se ocupe cu agricultura ecologică. Desigur, nimeni nu poate obiecta la așa ceva, atâta timp cât respectivii eco-țărani nu primesc subvenții substanțiale care provin din sumele cu care statul îi impozitează pe cei care participă la activități cu adevărat productive. Autorii filmului nu ne informează dacă este cazul. Ne este prezentată o piață în care oameni schimbă bunuri și servicii pe alimente sau alte bunuri și servicii. Ni se spune că există site-uri care facilitează aceste schimburi în natură. Dar din nou,  nu ni se spune cine a subvenționat infrastructura acestor activități, nici care a fost necesarul de muncă voluntară, care este tot o subvenție. Cert este că schimbul în natură devine insuficient, așa că respectiva colectivitate trebuie să tipărească bancnote, despre care ni se spune sunt o „monedă alternativă” și că nu au nimic de-a face cu banii obișnuiți, care provoacă opresiune. Dar oare această monedă nu este vulnerabilă la fraudă și contrafacere într-o măsură mai mare decât decât euro sau dolarul? Nu primim răspuns. Și comunități din alte localități tipăresc propriile monede alternative, astfel că apare nevoia schimbului valutar. Se fondează „cooperative bancare”, iar autorii filmului încearcă disperați să ne convingă că acestea sunt foarte diferite de instituțiile financiare obișnuite. Tot demersul pare a fi căzut în ridicol, căci socialiștii implicați în acest experiment nu au făcut decât să reconstituie un sistem capitalist în esență, dar neperformant și neviabil. În cea mai bună tradiție stângistă, realizatorii filmului aleg să ignore realitatea din fața ochilor. Povestea continuă într-un deplin ridicol. Manifestul socialist se transformă într-un omagiu adus lumii libere.

O societate socialistă liberă nu poate exista. De la monstrul sovietic și până la micul kibbutz israelian, tot ce este socialist este condamnat eșecului. Modelul socio-economic socialist nu este sustenabil. Pur și simplu, activitățile subsumate acestui model nu sunt suficient de performante pentru ca societatea respectivă să trăiască prin propriile forțe și să se dezvolte. Și atunci sunt necesare resurse externe. Tot ce este socialist are nevoie de subvenții pentru a trăi. Poate obține resurse vânzând materii prime pe care renunță a le utiliza pentru propria dezvoltare. Așa făcea Uniunea Sovietică în epoca brejneviană și continuă să facă Rusia post-sovietică. Dar există și o altă resursă cu care se poate subvenționa socialismul, anume munca sclavilor. Este în natura oricărui sistem socio-economic socialist să transforme oameni liberi în sclavi. „Sânge, lanțuri, bice”, spunea Francisco d’Anconia Într-o societate cu adevărat liberă nu există subvenții de niciun fel. Existența subvențiilor este un simptom al contaminării cu putreziciunea socialistă.

Mai există o idee importantă care transpare din „Homage to Catalonia II”. Anume aceea că expertul trebuie privit cu suspiciune și ostilitate. Unul dintre cei care apar în film se întreabă cine decide că o persoană este expertă, iar ceilalți trebuie să-l asculte atunci când este vorba de domeniul său de expertiză. Anii de muncă pe băncile școlii și anii de experiență în care a aplicat ceea ce a învățat, i s-ar putea răspunde. Dar realizatorii filmului nu sunt interesați de astfel de răspunsuri. Pe ei îi interesează „eliminarea diviziunii între experți și non-experți”. O altă persoană care apare în film ne spune că nu înțelege de ce oamenii caută mereu opinia unui expert și că ea nu crede că avem nevoie de experți. Aceasta este o idee fundamentală a discursului socialist. O întâlnim și la stângiștii români de la „Critic Atac”. Anul trecut au publicat un articol în care spuneau că expertul este dușmanul democrației și că nu există cunoaștere obiectivă care să nu trebuiască a fi supusă votului colectiv. „Teza acestei neutralităţi a unor lucruri şi fapte este similară şi convergentă cu cea a post-ideologiei, bazându-se pe premise similare. În fond, însă, teza post-ideologiei şi cea a neutralităţii politice este şi ea o asumpţie cât se poate de ideologică. Este, dacă vreţi, expresia cea mai frustă a unui totalitarism ideologic”. [Stoiciu V., „Mitul specialistului și calea către sfârșitul democrației”, Critic Atac, 2 mai 2012]

Instinctiv, orice grup socialist îl tratează pe omul cu carte ca pe un inamic. Atunci când crezi că este dezirabil ca toate deciziile să fie colective, este normal să consideri că cel care știe mai mult decât alții este etern minoritar și potențial ostil. Pe de altă parte, o societate liberă se întemeiază tocmai pe astfel de oameni. Într-o societate liberă, omul excepțional, omul creator și întreprinzător este stăpânul propriului său destin. El este cel care deschide calea prosperității și dezvoltării individuale pentru ceilalți. O societate care vrea să fie liberă este o societate care încearcă să formeze cât mai mulți oameni excepționali și care le asigură o cât mai mare libertate de acțiune. Așadar, nu trebuie să fim surprinși că dl. Rogozanu, unul dintre fondatorii Critic Atac, se pronunța categoric împotriva amplasării camerelor de supraveghere în sălile în care se susține examenul de bacalaureat. A încerca să dilueze valorile într-o masă de sub-mediocritate este reacția instinctivă a oricărui stângist.

După 22

În urmă cu circa 22 de ani, mai exact pe 15 iunie 1990, s-a petrecut în București unul dintre acele evenimente puțin remarcate de contemporani, care lasă o amprentă abia vizibilă pe memoria colectivă, dar care, până la urmă, se dovedesc a cântări greu atunci când balanța istoriei măsoară consecințe. Pentru mulți români, data de 15 iunie 1990 este asociată cu discursul rostit de Ion Iliescu în fața minerilor, la Complexul Expozițional. Nici nu este surprinzător, atâta timp cât șeful statului de atunci găsise de cuviință să le mulțumească unor grupuri de indivizi care tocmai ce se comportaseră față de bucureșteni cam la modul în care o făcea Armata Sovietică atunci când elibera un oraș european. Brutalizaseră locuitorii capitalei țării cu impunitate și ei știau asta, iar șeful statului venise să-i asigure că totul este în ordine.

Nu acel eveniment este însă pretextul prezentei reflecții. În ziua în care oamenii lui Ion Iliescu se adunau la Complexul Expozițional mai avea loc în București și o altă manifestație. Un grup de circa o sută de studenți, activi în Liga Studenților și în Piața Universității, se întâlneau în cantina complexului studențesc din Grozăvești. Nu se știe cine a avut idea organizării acestui eveniment, care nu a fost făcut public; participanții s-au anunțat unul pe altul și au venit. Cred că și ei au fost surprinși să vadă cât de mulți avuseseră curajul să participe la o manifestare atât de temerară, căci la ora la care era programată începerea evenimentului sala era plină până la refuz. Personalul cantinei, care nu fusese informat că se va organiza „ceva”, a fost rugat să părăsească incinta și, după o repriză de bombăneli, s-a conformat. Reuniunea Ligii Studenților din 15 iunie 1990 putea să înceapă.

Numai în mințile unor tineri de 20 de ani putea să se găsească acel sâmbure de nebunie care să-i facă să participe la un asemnenea eveniment. O parte dintre colegii lor, cei care avuseseră nefericirea să se găsească în sediul Universității în momentul invaziei minerești, fuseseră bătuți, arestați și torturați. Ca să ajungă în Grozăvești, cei care doreau să participe la protest trebuiau să treacă printr-un București aflat sub asediu, traversat de camioane pline cu mineri care agitau topoare și bâte în timp ce urlau sălbatic. Presupun că așa arătau orașele Chinei în timpul Revoluției Culturale, intrate sub stăpânirea Gărzilor Roșii maoiste. Noii revoluționari, veniți să consolideze cu puterea ciomagului regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, controlau transportul public și, în particular, metroul, ale cărui săli și peroane erau bântuite de patrule gata oricând să aplice justiția proletară oricui le părea suspect, dar mai ales studenților din universitățile bucureștene. Și totuși, un grup semnificativ de membri ai mișcării studențești din acele zile au reușit să se strecoare, să se întâlnească și să articuleze o voce a rezistenței.

Pentru regimul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, care părea a fi ocupat spațiul public într-un mod total, trebuie să fi fost o surpriză de proporții. Într-adevăr, în urma unui proces electoral viciat, în timpul căruia Puterea a deținut un cvasi-monopol al mediului audio-vizual pe care nu s-a sfiit să-l utilizeze, Stânga ajunsese să domine viața cetății și să exileze orice oponent într-un spațiu periferic. Dar nici această stare de fapt nu i s-a părut suficientă; dorea reducerea totală la tăcere a oricăror voci dizidente, iar victoria electorală părea a oferi momentul potrivit pentru a trece la fapte. Astfel că sediile partidelor politice de opoziție au fost distruse, fruntașii lor au fost vânați, spațiul simbolic din Piața Universității a fost violat. Și tocmai atunci când victoria Stângii părea totală, Liga Studenților din Universitatea București a anunțat că rezistă.
Este important să înțelegem acest fenomen și consecințele sale, dacă dorim să înțelegem semnificația evenimentelor din realitatea zilei de azi. Din ce consta acel ultim resort al rezistenței? Supusă unei presiuni enorme, capacitatea de a rezista a poporului român este contractată până la o ultimă redută. Care este această ultimă redută, acest ultim refugiu esențial de care ne agățăm atunci când trebuie să renunțăm la tot restul?

Este departe de mine gândul de a prezenta ceea ce făceau studenții universităților bucureștene în acele zile ca pe un eveniment izolat. O bună parte dintre profesorii lor gândeau la fel ca ei și nici cei din alte centre universitare nu făceau excepție. Dar rămâne faptul că studenții din Universitatea București au fost cei care au salvgardat vocea rezistenței în acel moment de cumpănă, când toți ceilalți fuseseră reduși la tăcere, astfel că răspunsul pe care îl căutăm se găsește printre cele afirmate de ei, atunci.

Conceptul central al discursului lor, așa cum mi-l amintesc acum, după 22 de ani, era Dreptatea. Nu era vorba despre justiție socială ori emancipări progresiste și, nici măcar, despre apărarea drepturilor fundamentale ale individului. În ziua în care Ion Iliescu afirma impunitatea grupurilor de mineri, acel grup de studenți afirma exact contrariul, anume că toți cei responsabili pentru actele de violență, pentru arestări ilegale și torturi trebuiau să răspundă pe măsura faptelor lor. Era o exprimare a statului de drept, a ideii că guvernanții nu sunt mai presus de lege, că nu pot decide, după bunul lor plac, pedepsirea celor care le displac. Era exact acel adevăr neplăcut pe care persoane ca Ion Iliescu și Adrian Năstase ar vrea să-l facă uitat.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Ieșirea lui Adrian Năstase din viața politică.

Atunci, în acea lună iunie a anului 1990, a început un proces de maturizare democratică a României, proces care plasează în centrul său construcția statului de drept. Marea demonstrație de forță a Stângii lui Ion Iliescu și Adrian Năstase marca un final. Mica demonstrație a studenților din Grozăvești marca un început. Era începutul unui proces care s-a dovedit a fi foarte dificil, căci pentru politicienii cu mentalități stângiste a fost greu să înțeleagă că nu pot guverna după cum le dictează bunul plac, sfidând reguli și legi. Niciodată nu a fost acest lucru mai evident decât în timpul ministeriatului lui Adrian Năstase, o perioadă a stagnării și sfidărilor grosolane. Transgresiunile sale păreau a se bucura de impunitate veșnică, dar lucrurile nu au stat așa. Justiția românească a ajuns la nivelul de maturitate care îi permite să-l condamne pe Adrian Năstase, chiar dacă numai pentru o mică parte dintre ilegalitățile pe care le-a comis.

A urmat melodrama din strada Zambaccian. Cabotinismul unui personaj care nu a privit niciodată dincolo de superficialitate și imagine publică a generat o încercare de ieșire din scenă demnă de politicienii lui Caragiale. A fost momentul în care fluxul de știri de pe Antena 3 s-a intersectat cu telenovelele de la televiziunea Acasă, formând o mixtură cu puternic iz balcanic. Adrian Năstase părăsește viața politică într-un mod lipsit de onoare și demnitate, purtat pe o targă și legat la gât cu un fular. Odată cu el iese din scenă și o anume Stângă politică, cea care a handicapat politica românească în ultimii 22 de ani. Pentru politicienii de tip Adrian Năstase, glonțul de calibrul 38 tras în seara zilei de 20 iunie a marcat începutul sfârșitului.

Dar există o lecție pentru toți oamenii politici români în această poveste. Poporul român poate să îndure mari lipsuri și suferințe. O istorie frământată l-a facut rezistent și capabil să depășească momente dificile. Dar pretinde un singur lucru de la conducătorii care îi cer să suporte greutăți: să fie oameni corecți. Mulți politicieni au crezut că sunt intangibili, că pot să păcălească Justiția și să amețească opinia publică, prea proastă pentru niște „șmecheri” ca ei. S-au crezut „băieți deștepți”. Dar niciunul nu a scăpat fără să plătească, în cele din urmă. Unii au fost pedepsiți prin vot, dar pentru alții pedeapsa a fost mult mai gravă.

Reflecții iudeo-creștine

29 Decembrie 2011 2 comentarii

În urmă cu mai mulți ani am răspuns la unul dintre acele teste care pretind că îți pot spune care este adevărata ta poziție ideologică. Ți se dă un set de 40 de întrebări, reprezentând probleme cu care te-ai putea confrunta într-o poziție de decizie. Răspunsurile tale conduc la calcularea a doi indicatori de sinteză, dintre care unul reprezintă cuantificări ale politicilor economice, iar celălalt cuantifică politicile sociale pe care le-ai adopta. În cazul meu, programul a spus că ader la politici sociale centriste și la politici economice de centru-dreapta. N-aș putea spune că am fost surprins. Știam încă din studenție că am convingeri centrist-democrate (denumire care extinde creștin-democrația la persoane cu afiliere religioasă din afara denominațiilor creștine). Dar trebuie să mărturisesc că am tresărit puțin atunci când am aflat că personalitatea cu care mă identificam era Papa Ioan Paul II!

Mi-am amintit acest episod atunci când reciteam polemica găzduită de revista „22” în vara trecută, după crimele comise de Anders Breivik în tabăra de instruire ideologică a Partidului Muncitoresc din Norvegia, de extremă stângă. Unul dintre participantii la aceasta polemică afirma că sintagma „civilizație iudeo-creștină” nu are acoperire în realitate, ci este doar menită a proteja un anumit tip de discurs xenofob al Dreptei, îndreptat împotriva adepților Islamului. „Schimbaţi ce-i de schimbat în discursul antisemit al politicienilor români de pe vremuri: puneţi Europa în loc de România, multiculturalismul în locul liberalismului, pe islamici în locul evreilor, Sharia în locul Talmudului, şi veţi regăsi aproape fără alte schimbări substanţiale discursul extremei drepte europene de azi”, afirma respectivul autor. Dar este oare posibil să efectuăm mecanic astfel de substiutuiri? Dacă utilizarea sintagmei „civilizație iudeo-creștină” nu ar fi mai mult decât un instrument discursiv și disciplinar, atunci răspunsul ar putea fi afirmativ. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa.

În realitate, conceptul de civilizație iudeo-creștină este mult mai vechi decât agenda actuală acestui început de secol XXI și precede cu mult valurile de imigrație forțată a musulmanilor în Europa. Consacrarea sa deplină s-a produs în timpul ultimului război mondial, atunci când a devenit o componentă centrală a discursului anti-nazist. Propaganda americană încerca să opună narativei naziste (în care Germania purta un război împotriva evreilor și slugilor lor) un discurs care se referea deseori la victimele catolice, protestante și evreiești ale lui Hitler. În cercurile creștine din Statele Unite exista convingerea că naziștii se vor îndrepta cu furie împotriva celor activi în bisericile creștine, odată ce vor încheia socotelile cu evreii. Astfel că au început să definescă nazismul ca pe un asalt totalitar împotriva „tradițiilor iudeo-creștine” ale Europei. Merită să deviem puțin de la subiectul acestui articol pentru a observa că rădăcinile sionismului creștin nu au nimic conjuctural ori dogmatic, ci sunt mult mai profunde, datând dintr-un moment al istoriei în care nimeni nu putea bănui că, doar câțiva ani mai tărziu, avea să se nască Statul Israel.

Îngrijorările cercurilor creștine din America nu erau lipsite de temei. Hitler nu a făcut niciodată un secret din faptul că dorește un „creștinism pozitiv”, epurat de elementul iudaic. Albert Speer, unul dintre apropiații lui Hitler, relatează în memoriile sale că acesta a fi afirmat că „religia mahomedană ar fi fost mult mai compatibilă cu noi decât Creștinismul. De ce a trebuit să fie Creștinismul [religia noastră], cu modestia și moliciunea sa”. Contrastul între civilizația iudeo-creștină și cea islamică, precum și afinitatea naziștilor cu cea din urmă, au fost observate de psihologul Carl Gustav Jung (un contemporan al lui Hitler) care și afirma următoarele: „Nu știm dacă Hitler va fonda un nou Islam. Este deja pe punctul să o facă; el e ca Mahomed. Starea de spirit în Germania este islamică; războinică şi islamică. Cu toţii sunt intoxicați cu zeul sălbatic. Acesta ar putea fi viitorul istoriei.” Observăm că utilizarea conceptului de civilizație iudeo-creștină și afirmarea distincției certe în raport cu civilizația islamică sunt cu mult anterioare prezenței unui însemnat element islamic în Europa ori conflictului între Statul Israel și lumea islamică. Utilizarea sa nu poate fi considerată un simptom de „islamo-fobie”, în sine un pseudo-concept, lipsit de substanță.

Semnificația conceptului de civilizație iudeo-creștină este dată de prezumpția existenței unei colecții de mituri comune populațiilor care au adoptat Iudaismul ori diverse forme de Creștinism, care ar fi condus la crearea unui set comun de valori fundamentale. Civilizația iudeo-creștină este construită pe aceste valori fundamentale. În timpul Războiului Rece, Occidentul și, în particular, Statele Unite au perceput Comunismul ca pe un atac la adresa valorilor iudeo-creștine, astfel că nu este suprinzător că toți marii președinți americani, de la Dwight Eisenhower până la Ronald Reagan, au folosit acest concept deseori. După încheierea Războiului Rece și implozia Lagărului Sovietic, conceptul a rămas central discursului Dreptei, dar a fost exilat într-o poziție periferică în discursul Stângii. Atunci când nu i se contestă existența, așa cum s-a întâmplat în articolul pe care l-am menționat mai sus, este considerat irelevant. Pentru Stânga post-modernistă și multi-culturalistă, narativele diverselor civilizații sunt la fel de relevante pentru Umanitate, indiferent dacă este vorba de triburile amazoniene care trăiesc încă în Epoca de Piatră sau de cei care explorează barierele cunoașterii. Toate sunt la fel de adevărate sau de false. Ne amintim că, în urmă cu câtiva ani, o Ministră a Educației din Israel a încercat să introducă în programa analitică lecții despre „Nakba” (adică, „Catastrofa” – modul în care țările arabe definesc proclamarea independenței Statului Israel). În viziunea sa stângistă ambele narative ale evenimentelor din 1948, cea israeliană și cea arabă, erau la fel de adevărate sau de false.

Argumentul stângist urmărește negarea afirmației conform căreia civilizația iudeo-creștină ar fi produs un pas înainte pentru spiritul uman și că, în acest moment, ar fi superioară altor civilizații, reprezentând pentru acestea o sursă de inspirație și învățare. Retorica stângistă asociază această afirmație cu fascismul ori cu rasismul, în funcție de dispoziția de moment a vorbitorului. Stângiștii susțin că un observator obiectiv, care ar fi analizat starea umanității la anul 1000, ar fi constat superioritatea tehnologică și economică a civilizației islamice. Actuala superioritate a civilizației iudeo-creștine este momentană și întâmplătoare, iar situația ar putea fi oricând inversată, fără a însemna că o civilizație umană este mai bună decât alta. Erorile acestui tip de raționament se găsesc în echivalarea superiorității unei civilizații cu superioritatea sa tehnologică și în adoptarea unei abordări statice, întemeiată pe analiza unor „fotografii” ale Umanității, ignorându-se dinamica din care au rezultat aceste „fotografii”. Într-adevăr, civilizația islamică a atins apogeul ritmului inovării tehnologice în acea perioadă istorică, rezultat al unor acumulări realizate în perioada pre-islamică de populațiile cucerite, ceea ce a permis ca expansiunea sa politică și militară să continue încă circa 500 de ani. Dar societățile islamice au rămas practic neschimbate în această perioadă de timp, blocate de rigiditate și imobilism. Pe de altă parte, o caracteristică esențială a civilizației iudeo-creștine este tocmai capacitatea sa de inovare socială continuă și de adaptare la provocările viitorului.

Rezultatele World Values Survey

Rezultatele World Values Survey

Există câteva inovări sociale absolut remarcabile care, în viziunea Dreptei, reprezintă contribuții ale civilizației iudeo-creștine la progresul umanității. Un concept care sintetizează acest gen de inovări ar fi „societatea tolerantă”. Baruch Spinoza apăra încă în sec. XVII „idealul politic al unei societăți tolerante, seculare și democratice”. Apoi ar fi „societatea deschisă”. Henri Bergson, în „Două surse de moralitate și religie”, afirma că una dintre acestea este tribală și promovează atașamentul între membri simultan cu ostilitatea față de non-membri, în timp ce cealaltă este deschisă și universală, conducând la un discurs în centrul căruia sunt plasate drepturile omului și protecția libertăților individuale, adică la o societate deschisă. Ar mai fi și „societatea pluralistă”, asociată de multe ori cu lucrările lui Isaiah Berlin, chiar dacă cel care a introdus acest concept în filosofia politică a fost pragmatistul american William James. În societatea pluralistă diverse grupuri prioritizează diferit valori, fără ca unul dintre grupuri să fie considerat a priori ca fiind superior celorlalte din punct de vedere etic. Opusul societății pluraliste este societatea monistă, un exemplu fiind societatea iraniană, în care unui grup (imamii) i se atribuie superioritatea etică în societate și, în consecință, privilegii politice.

„Societatea tolerantă”, „societatea deschisă” și „societatea pluralistă” sunt creații ale civilizației iudeo-creștine, iar procesul de învățare de pe urma cărora au rezultat a presupus tragedii și convulsii de proporția unor conflagrații globale. Dar valorile fundamentale iudeo-creștine au fost cele care au permis să se identifice, în cele din urmă, calea progresului. Datele colectate de World Values Survey ne demonstrează că și Spațiul Confucianist (Japonia, Taiwan, Hong-Kong, China, Corea) se plasează pe o traiectorie convergentă cu spațiile civilizației iudeo-creștine, căci societățile din acea zonă a globului au asimilat eficient inovările despre care vorbeam mai sus. Nici în cazul lor acest proces de învățare colectivă nu a fost ușor, fiind uneori precedat de o catastrofă politico-militara totală (cazul Japoniei). Dar învățarea este posibilă, astfel că și eforturile de catalizare a acestei învățări și de construcție asistată a statului sunt pe deplin justificate. Ajunși în acest punct al argumentației va trebui să remarcăm că acțiunile NATO (un adevărat braț militar al civilizației iudeo-creștine, chiar dacă nevoile luptei împotriva Comunismului au făcut să se strecoare în alianță o țară islamică) din Afganistan și Irak au fost pe deplin justificate. Ceea ce nu se justifică este retragerea bruscă a efectivelor militare din aceste țări, lăsând misiunea neîndeplinită până la capăt. Atâta timp cât societățile din aceste tări continuă să includă grupuri însemnate, poate chiar dominante, ostile deschis civilizației iudeo-creștine, retragerea este o opțiune complet greșită, ale cărei consecințe vor fi plătite cu un preț foarte piperat mai târziu.

Există o lecție pentru israelieni în ideile exprimate în acest articol. Nu poate exista o pace durabilă cu un stat palestinian vecin, atâta timp cât societatea palestiniană rămâne ostilă civilizației și valorilor iudeo-creștine. Din 1967 și până acum, Israelul a avut oportunitea și datoria morală de a asista și cataliza construcția unei societăți palestiniene curățată de acele formule islamice care o îndepărtează de calea progresului. A ratat această ocazie istorică. În schimb, a participat la Procesul de Pace de la Oslo, care era mort din clipa în care s-a născut și pe care nicio foaie de parcurs nu poate să-l aducă la viață. Dar acum Israelul are o nouă șansă istorică să facă ceea ce trebuia să facă de la bun început. Prin încercarea sa de a obține unilateral recunoașterea statalității, Autoritatea Palestiniană a făcut ca Acordurile de la Oslo să devină caduce, iar situația din Iudea și Samaria să revină la starea anterioară anului 1993. Dacă dorește să aibă parte de o pace durabilă, Israelul trebuie să facă ceea ce NATO nu pare dispus să ducă până la capăt în Afganistan și Irak.

[Articol publicat în publicația israeliana „Revista Mea” și în publicația electronică românească „Madame Blogary”]

Departe de Africa

Cam atunci când telespectatorii televiziunii publice din România îl desemnau pe Ștefan cel Mare ca cel mai mare român din toate timpurile și ziarul israelian Yediot Ahrohnot organiza sondajul pentru desemnarea celui mai mare israelian din toate timpurile, sugerând că ar exista un popor israelian distinct de poporul evreu, britanicii îl alegeau pe Winston Churchill ca cel mai mare britanic, iar americanii pe Ronald Reagan ca cel mai mare american, înaintea unor titani ca Abraham Lincoln (locul 2) sau George Washington (locul 4). Germanii l-au votat pe Konrad Adenauer ca cel mai mare german, într-un top care îl mai conținea și pe austriacul Mozart, iar Karl Marx se afla pe poziția a treia! Albert Einstein a fost considerat al 10-lea cel mai mare german și al 15-lea cel mai mare american din toate timpurile, dar poate că i s-ar fi potrivit mai bine un loc între cei mai mari evrei, dacă cineva ar fi binevoit să alcătuiască un astfel de top.

Armata Portugheză din Angola

Tot atunci a existat un sondaj similar și în Portugalia. Spre stupoarea organizatorilor de la televiziunea publică, telespectatorii l-au votat ca cel mai mare portughez din toate timpurile pe Antonio de Oliveira Salazar, cel care a condus această țară cu mână de fier în perioada 1932-1964, iar pe locul al treilea s-a clasat Aristides de Sousa Mendes, diplomatul portughez care a salvat viețile a 12.000 de evrei în timpul Holocaustului. Pentru portughezi, Salazar părea a reprezenta devotamentul pentru serviciul public și valorile conservatoare, dar era vorba de mai mult decât atât. Portugalia lui Salazar s-a întemeiat pe doctrina lusitanismului, care spunea că portughezii au creat un sub-sistem complex al sistemului global care a atins o masă critică; iar această masă critică, care includea teritorii ca Angola și Mozambic alături de metropolă, îi va permite să își păstreze anumite echilibre esențiale în condițiile unor viitoare crize globale. Dacă o componentă a sistemului va fi puternic afectată de o criză, atunci resursele celorlalte componente vor putea fi utilizate pentru a evita prăbușirea totală. Votul portughez exprima teama de viitor care pare a fi cuprins societățile occidentale, zdruncinate de crize de tot felul.

Încercarea de a înțelege crizele succesive care au zguduit omenirea în ultimii ani ne oferă un bun prilej pentru a discuta anumite tabuuri ale secolului trecut, dincolo de preconcepții și prejudecăți. Care sunt cauzele profunde ale acestor crize? Unii comentatori vorbesc despre astfel de evenimente ca și când ar fi fatalități, asemenea fenomenelor meteorologice, și utilizează un limbaj metaforic corespondent pentru a le descrie („valul” de criză, „taifunul” care a cuprins bursele, „furtuna” financiară, etc.) , în timp ce alții le consideră simptome ale unei crize de sistem, deși bănuiesc că nu înțeleg întotdeauna sensul cuvintelor pe care le rostesc cu emfază pe posturi de televiziune. Îmi displac ambele abordări. Comentatorii din prima categorie aleg să evite un efort de gândire critică și analiză ne-dogmatică, aplecându-se într-un mod superificial asupra „crizelor” pentru a propune paleative și peticeli. Dar ceea ce fac cei din cea de-a doua categorie mi se pare încă și mai rău. Ei încercă să inducă ideea că ar fi ceva fundamental greșit cu „sistemul”. Despre ce sistem vorbesc oare dumnealor, atunci când știu exact ce doresc să comunice și nu repetă șabloane de limbaj auzite pe vreun post de televiziune occidental? Este vorba despre lumea liberă și democrația liberală, iar cei care produc acest gen de acuzații sunt, de cele mai multe ori, marxiștii și descendenții lor ideologici.

Omul rațional încercă să înțelegă consecințele deciziilor sale. Implicațiile imediate ale unei decizii sunt mai ușor de înțeles, chiar dacă nici acestea nu sunt mereu evidente. Trebuie să cumpăr azi o pâine sau două? Dacă voi cumpăra două pâini și nu am nevoie decât de una, atunci va trebui să mănânc păine uscată la un moment dat, căci nu pot să arunc pâine la gunoi. Așa ceva nu ar corespunde valorilor mele, de individ crescut în mijlocul unui popor pentru care pâinea este rezultatul esențial al muncii. Valorile reprezintă un element important în formularea unei decizii, dar rămâne de văzut cât de important. Lucrurile se complică încă și mai mult atunci când încercăm să înțelegem consecințele pe termen lung ale unor decizii care afectează mii sau milioane de oameni.

Experții în analiza prospectivă și studiul viitorului ne spun că ceva ceva straniu s-a petrecut în istoria civilizației occidentale, cam în perioada de timp asociată cu ieșirea din modernitate, anume pierderea încrederii decidenților în capacitatea oamenilor de a își înțelege viitorul. Poate că de vină erau eșecurile repetate ale unor eforturi întemeiate pe modele sofisticate care pretindeau că pot prognoza viitorul omenirii sau poate că cei care se formaseră intelectual în departamente de filosofie sau științe politice din anumite universități occidentale fuseseră învățați să gândească „altfel” cu orice preț, iar ei începuseră să creadă că singurul lucru care contează cu adevărat sunt valorile, dar nu orice valori, ci valorile progresiste și emanipatorii. Gânditorul francez Michel Godet apelează la un proverb german pentru descrie ce s-a întâmplat: „das Kind mit dem Bade ausschütten”. Adică, au aruncat afară copilul odată cu apa murdară din baie.

Este datoria noastră, în calitate de ființe care avem pretenția raționalității și de persoane nu utilizează cuvinte ca „raționalitate” într-un sens ironic ori depreciativ, să analizăm decizii majore luate acum 40 sau 50 de ani și să încercăm să înțelegem consecințele lor. Cred că a sosit momentul să examinăm anumite politici care au fost implementate de țările lumii libere pentru că decidenții și opinia publică din acele țări au considerat că reprezintă alegerea etică. Oare au condus acele politici la un viitor dezirabil? Dacă ar fi putut privi în viitor milioanele de oameni afectați de acele politici și ar vedea lumea așa cum arată astăzi, oare ar fi susținut aplicarea lor sau ar fi protestat cu înverșunare? După ce examinăm consecințele acelor decizii, oare cât de etică mai putem spune că a fost „alternativa etică”?

Cale ferată construită de europeni în Angola

Unul dintre marile tabuuri ale secolului XX este decolonizarea, un subiect care pare a fi plasat dincolo de dreptul la examinare critică. Crearea coloniilor europene în Africa a fost ceva foarte rău, o perioadă neagră din istoria umanității, care a condamnat milioane de africani autohtoni la exploatare sau, încă și mai rău, la sclavie. Sau, cel puțin, așa ni se spune … Mărturisesc că am început să devin suspicios față de această narativă a istoriei încă din perioada adolescenței, atunci când eram bombardat cu propagandă de acest fel de aparatul regimului comunist. „Lupta împotriva colonialismului și neo-colonialismului” era una dintre temele preferate ale ideologilor sistemului, unul dintre argumentele prin care îi justificau existența. „Dacă guvernările coloniale au fost înlăturate aproape peste tot de popoarele asuprite, înseamnă că erau niște abominații, iar țările socialiste au fost cele care au luptat consecvent împotriva lor”, cam așa suna retorica respectivilor propagandiști. Dar problema apărea atunci când încercam să suprapun această narativă „progresistă” pe descrierea vieții coloniale pe care o găsisem în literatura de aventuri și memorialistică. Lucrurile nu păreau să se potrivească, oricum încercam să le sucesc și să le învârtesc.

Tineri africani într-o instituție de învățământ superior din Angola, înainte de decolonizare

Am menționat la începutul articolului Angola, o fostă componentă a sistemului lusitan. Angola este o creație a portughezilor; înainte să vină ei nu exista nimic acolo. Ei au fondat orașele de pe coasta Atlanticului, inclusiv capitala Luanda, au organizat exploatări agricole cu culturi pe care tot ei le-au introdus (bumbac, cafea, banane, sisal), au început să exploateze resursele minerale și să extragă petrol. Tot coloniștii europeni au fost cei care au realizat lucrări de infrastructură, au construit drumuri și căi ferate, au pus bazele sistemului sanitar și au ridicat școli, deschizând calea spre cultura universală pentru populațiile africane. Portughezii au realizat înțelegeri cu șefii triburilor de africani bantu din interiorul continentului și au început relații comerciale cu aceștia. Iar conducătorii tribali africani au oferit o singură marfă: prizonierii capturați în luptele neîncetate care aveau loc între diverse triburi și uniuni de triburi. Nu europenii au fost cei care au introdus sclavia în Africa și nici nu au înrobit pe nimeni; din contră, europenii au fost cei care au pus capăt acestei practici milenare. În epoca sa de maximă prosperitate, Angola portugheză era un important exportator de produse alimentare, mai ales în Africa de Sud și Portugalia, și începuse dezvoltarea unei industrii locale. Dar totul avea să se prăbușească atunci când angolezilor, europeni și africani deopotrivă, le-a fost impusă decolonizarea forțată.

Luptători MPLA – guerilla sovietică din Angola

Tatăl unui amic din Chișinău a luptat în Angola. Fusese admis la o facultate din Moskova și efectuase stagiul militar în Armata Sovietică, devenind ofițer în rezervă. După doi ani de învățământ superior a fost convocat la Comisariatul Militar și trimis la un stagiu special de instruire organizat de GRU (Direcția Principală de Informații din Armata Sovietică), iar apoi a devenit consilier în guerilla sponsorizată de sovietici în Angola. Aceasta a fost soarta multor tineri moldoveni sau din alte provincii ale imperiului muskal, să-și verse sângele în aventuri militare prin care Rusia încerca să-și extindă hegemonia în Africa. Toată povestea cu decolonizarea și lupta popoarelor pentru eliberare națională nu era nimic mai mult decât o farsă. Atunci când a început să se pună problema decolonizării în anii ’50, angolezii i-au acordat puțină importanță, chiar dacă apăruseră deja mici guerille sponsorizate de sovietici sau de chinezi și recrutate din triburi aflate în conflict din totdeauna. Dar acestea nu erau mai mult decăt niște bande de tâlhari ceva mai bine înarmate, care nu aveau nimic în comun cu ideologia marxistă sau eliberarea națională. Decizia de a implementa un proces de decolonizare în Angola s-a luat la Lisabona, fără consultarea angolezilor. În Portugalia tocmai avusese loc o lovitură de stat a militarilor cu vederi de stânga, așa-zisa „revoluție” a garaoafelor roșii, iar noii guvernanți au decis să abandoneze Angola pe mâna bandelor criminale cu pretenții de luptători pentru libertate.

Luanda (1970)

Consecințele au fost catastrofale. Pe termen scurt, decolonizarea a însemnat retragerea administrației coloniale și a celor 300.000 de europeni care locuiau acolo. Agricultura s-a prăbușit, industria s-a evaporat ca și când nu ar fi existat vreodată, căile de transport nu au mai fost întreținute, sistemele de sănătate și educație s-au dezintegrat. Iar apoi a început conflictul între bandele care primeau arme de la ruși și cele care primeau arme de la chinezi. Statul „independent” angolez a eșuat. Un articol din Foreign Policy definea statele eșuate ca state incapabile să-și gestioneze faliile societale. Angola nu a avut nicio șansă de la bun început, căci decolonizarea forțată a distrus complet acele mecanisme care i-ar fi permis să fie un stat echilibrat și competitiv: buna guvernare, integrarea treptată a populațiilor locale în cultura și civilizația lusitană, forța militară alcătuită din europeni și indigeni.

Luanda (prezent)

Consecințele pe termen lung au inclus creșterea probabilității de a se declanșa foametea (Angola primește azi ajutoare alimentare din Africa de Sud și Portugalia, țări în care exporta alimente înainte de decolonizare) și molima (speranța de viață în Angola este una dintre cele mai scăzute din lume), evoluția către periferia sistemului global și creșterea nivelului de dependență față de actorii centrali (Angola este astăzi complet dependentă de China, care îi absoarbe întreaga producție de petrol), subdezvoltarea cronică. Toate aceste consecințe puteau fi înțelese atunci când a avut loc decolonizarea forțată, dar este în natura Stângii să facă ceea ce crede că trebuie făcut, indiferent de consecințe. Scenariul angolez s-a petrecut în mai toată Africa, cu diverse variațiuni locale. Lipsite de orice viitor, nefericitele populații africane au început să migreze spre Europa, Statele Unite și Israel. Numai că dezrădăcinarea naște alienare, iar alienarea conduce la revolte de stradă ca cele de la Londra sau Manchester, pe care tocmai le-am văzut pe ecranele televizoarelor. Nu este în intenția mea să afirm că toate crizele din ultimii ani sunt consecințe ale decolonizării forțate sau ale altor decizii strategice eronate. Dar este o certitudine că sistemul global ar fi fost mult mai stabil dacă decolonizarea forțată n-ar fi existat niciodată.

Cât de etică a fost decolonizarea forțată? Argumentul Stângii este acela că orice popor are dreptul să-și decidă singur soarta, bună sau rea. Dar oare acesta a fost imperativul moral al celor care au decis destinul coloniilor europene din Africa? Angolezii nu formau un popor, în sensul pe care îl dăm acestui cuvânt în Europa, ci o colecție eterogenă de populații cu niveluri diferite de dezvoltare: descendenții europenilor care stabiliseră acolo în ultimii 500 de ani, africani integrați în cultura lusitană și civilizația europeană, populații tribale. Nimeni nu i-a întrebat pe ei dacă doresc să fie „decolonizați”; soarta lor a fost decisă în urma unor discuții între guvernul stângist de la Lisabona (din care făceau parte și comuniștii care doreau să instaureze un regim socialist de tip sovietic în Portugalia) și guerilla „progresistă”. Gândirea dogmatică a unor persoane care credeau că știu în ce direcție se îndreaptă umanitatea a condamnat populațiile africane la un viitor de mizerie.

Marii conducători ai omenirii au fost vizionari care înțelegeau consecințele pe termen lung ale acțiunilor lor. Churchill, Adenauer, Reagan. Ștefan cel Mare a fost un conducător vizionar. Grigore Ureche ne spune că înainte de moarte a convocat Sfatul Țării și i-a avertizat împotriva leșilor, ungurilor și rușilor (cu două sute de ani înainte ca Petru cel Mare să aducă Rusia la granițele Moldovei!), iar apoi le-a recomandat să se alieze cu turcii, dacă nu pot să-și păstreze libertatea singuri. Gândirea lipsită de dogmatism este atributul marilor conducători vizionari. Cei care doresc să aleagă cea mai bună cale spre viitor vor trebui să renunțe și ei la dogmatism și corectitiudine politică, ceea ce adepții ideologiilor Stângii nu par a fi capabili să facă.